Despre Pavel Kiseleff, cu subiectivitate

În memoria colectivă românească, s-a dezvoltat constant obsesia la adresa pericolului întruchipat de puterea rusească aflată în proximitatea spațiului nostru. Într-adevăr, motivele nu au lipsit, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atunci când Rusia s-a implicat activ în politica balcanică, în calitate de putere ortodoxă protectoare și în detrimentul Imperiului Otoman, aflat pe o pantă vizibil descendentă. De pildă, în urma războiului din 1806-1812, un nou episod al „Chestiunii Orientale”, Rusia a anexat partea răsăriteană a Moldovei, Basarabia și implicațiile ar fi fost profund mai dramatice dacă Napoleon nu decidea să înceapă campania sa împotriva Imperiului Țarist. La fel, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, în pofida existenței unei ferme asigurări în ceea ce privește integritatea teritorială a României, Rusia a impus României cedarea sudului Basarabiei în schimbul Dobrogei. Este drept că pe termen lung acest fapt a avut consecințe pozitive, Dobrogea având un potențial extraordinar de dezvoltare, în timp ce portul Constanța a devenit unul important al Europei, dar, la timpul respectiv, elita politică românească a reacționat ferm față de ceea ce percepeau din motive corecte o trădare. O altă problemă spinoasă în cadrul raporturilor româno-ruse o reprezintă tezaurul românesc, transportat în țara vecină în condițiile dramatice ale primului război mondial și nerecuperat niciodată integral. În fine, instaurarea comunismului după ce-al de-al doilea război mondial, sub tutela sovietică, cu multiple consecințe negative asupra societății românești, rămâne încă o rană deschisă.

În aceste condiții, devine evidentă atitudinea românilor față de Rusia, dominată de spaimă sau guvernată de incertitudine. Pe de altă parte, au existat și momente pozitive în relațiile dintre cele două țări, deși acestea pălesc în comparație cu cele amintite mai sus. De pildă, începutul propriu-zis al modernității în spațiul românesc poate fi legat în special de acțiunea rusească în cele două Principate, între anii 1829-1834, opinie susținută, de altfel, de mulți istorici români. Asupra acestei secvențe temporale s-a oprit Tatiana Onilov, cercetător în cadrul Academiei Române, filiala Cluj-Napoca prin intermediul lucrării Generalul Pavel Kiseleff, Principatele Române și Regulamentele Organice (1829-1834), apărută la editurile Argonaut Publishing și Symphologic Publishing, în anul 2020. Spre deosebire de alți istorici, autoarea are avantajul de a stăpâni atât limba română, cât și pe cea rusă, ceea ce i-a dat posibilitatea de a întreprinde cercetări temeinice în arhivele din România și Rusia, la care se adaugă trecerea în revistă a numeroaselor lucrări dedicate temei. În cadrul acestui context, volumul se anunța a fi salutar din toate punctele de vedere, o viziune proaspătă asupra unei perioade complicate, sprijinită pe o vastă documentare. În ce măsură demersul a reușit până la capăt vom vedea în rândurile care urmează.

În mod cert, există câteva puncte tari ale cărții, care merită remarcate. De pildă, în debutul lucrării, autoarea întreprinde o minuțioasă trecere în revistă a istoriografiei problemei analizate, fiind avute în vedere atât lucrările unor autori români și ruși, cât și cele provenite din spațiul istoriografic francez, englez sau american. Chiar dacă acest procedeu este propriu în special tezelor de doctorat, se dovedește întotdeauna util pentru cei care doresc să își facă o imagine cât mai completă asupra subiectului sau pentru cei care vor să îl aprofundeze. La fel de utile sunt anexele inserate la finalul volumului constând în documente extrase din Arhivele Naționale ale României, Arhiva de Stat a Rusiei din Sankt-Petersburg sau Arhiva Generală a Federației Ruse.

Un capitol interesant îl reprezintă biografia generalului Pavel Kiseleff, mai puțin prezentată pe larg în literatura noastră de specialitate, dar care a suscitat un interes destul de ridicat în istoriografia rusească. Kiseleff a avut șansa unei vieți îndelungate, a trăit 84 de ani, între 1788 și 1872 și a avut o carieră prodigioasă, militară, administrativă sau politică sub domnia a trei țari. Așa cum arată autoarea, Kiseleff era văzut de către elita cu înclinații liberale drept un „funcționar de stat abil, școlit și progresist în acțiunile sale”, în timp ce conservatorii puteau detecta în gândirea sa germenii unei viziuni periculoase. Dincolo de toate acestea, generalul Kiseleff s-a dovedit a fi întotdeauna un om de încredere a regimurilor pe care le-a slujit cu loialitate.: „El a fost considerat în epocă drept un fiu credincios și fidel patriei pe care a slujit-o, distingându-se prin abilități militare de excepție în calitate de ofițer curajos, de comandant, de general, dar și de organizator al unităților militare pe care le-a condus. De aceea a fost dat de mult ori drept exemplu de urmat.”

Este drept, pe de altă parte, că nu Kiseleff a fost prima alegere a țarului pentru administrarea Principatelor Române după izbucnirea ostilităților între Rusia și Imperiul Otoman. Primul guvernator, care urma să conducă inclusiv lucrările pentru redactarea codurilor legislative a fost Feodor P. Pahlen, care s-a văzut depășit de situație și a cerut să fie schimbat. Aceste a fost înlocuit în februarie 1829 de Piotr F. Jeltuhin, care a murit la sfârșitul acelui an din cauza febrei tifoide care făcea ravagii în spațiul românesc. În condițiile în care guvernarea acestuia a provocat reacții dure atât ale boierilor cât și ale țăranilor, pentru ca lucrurile să nu fie scăpate de sub control, administrația țaristă a hotărât trimiterea generalului Pavel Kiseleff în calitate de președinte plenipotențiar al celor două Principate Române. Cu toate că nu și-a dorit numirea, odată ajuns în această funcție, generalul rus s-a dovedit a fi un administrator competent și energic pe toată durata mandatului său.

Așa cum este cunoscut, Kiseleff, în scurtul timp pe care l-a avut la dispoziție, a încercat o modernizare precipitată a Principatelor Române, aflate într-o stare gravă de subdezvoltare în raport cu orice standard decent de civilizație. De pildă, a dispus înființarea unui departament administrativ cu rol de putere executivă, instituind de asemenea două cancelarii, una militară și una civilă, cu alte cuvinte o organizare rațională, judicioasă a conducerii țariste. Prioritatea lui Kiseleff a constat în eradicarea epidemiilor de ciumă din Principate, care au produs o reală catastrofă umanitară. A fost înființată o comisie, au fost implicați medici și militari din Rusia, s-a efectuat o inspecție generală și au fost curățate toate orașele, satele, spitalele, în general toate potențialele focare de infecție. De asemenea, Kiseleff a dispus crearea unui cordon de carantină de-a lungul Dunării.

„Pentru prima dată în istoria Principatelor Române, scrie Tatiana Onilov, se puneau bazele unei structuri medico-administrative (…) Din acest moment, se poate vorbi despre un domeniu nou în principate și anume cel de sănătate publică.”

Mai mult, pentru prima dată au fost vaccinați copiii contra variolei, o măsură de prevenție necunoscută în Țara Românească sau Moldova.

Kiseleff a luat de asemenea măsuri energice și cu efect pozitiv pentru stoparea foametei în cele două Principate, mai ales prin crearea unor provizii în magaziile armatei ruse. În mod evident, ținând cont de formația sa militară, generalul rus a acordat o atenție deosebită poliției și jandarmeriei pe care le-a restructurat în mod radical, mai ales în condițiile în care haosul domina cu autoritate. A fost organizată de asemenea straja pământeană, ca bază a unei viitoare armate naționale. Au fost demarate eforturi de efectuare a unui recensământ al populației, deși proiectul nu a reușit în totalitate. Nu în ultimul rând, Pavel Kiseleff a demarat câteva importante reforme fiscale și comerciale.

La fel, administrația rusească a reușit să producă câteva îmbunătățiri în ceea ce privește infrastructura: a fost îmbunătățită starea drumurilor, a podurilor și căilor de comunicație, în orașe s-au pavat străzile, s-a introdus iluminatul, s-au efectuat lucrări de aducere a apei, au fost cumpărate pompe pentru stingerea incendiilor au fost ridicate școli, închisori, cazărmi sau sedii de primării, în general au fost construite clădiri noi. Serviciile poștale au fost reorganizate în mod radical. Singurul domeniu nerezolvat a rămas cel al agriculturii, soluția urmând să fie reprezentată de adoptarea unei legislații adecvate.

În mod evident, una dintre realizările de seamă ale administrației țariste a fost elaborarea primelor acte cu valoare constituțională din istoria noastră Regulamentele Organice, care au intrat în vigoare în 1831, în Țara Românească și 1832, în Moldova. Regulamentele au avut rolul de a reorganiza profund cele două Principate, instituind practici moderne și desființând instituții considerate anacronice. Cu toate acestea, în spiritul timpului, boierimea a continuat să fie clasa privilegiată, în timp ce situația țărănimii nu cunoștea o îmbunătățire mult așteptată, dimpotrivă. Cu toate acestea, așa cum s-a scris, Regulamentele au reprezentat o punte de tranziție între medieval și modern, aducând în multe domenii inovații spectaculoase și cu efecte preponderent pozitive.

Aceste aspecte schițate în rândurile de mai sus sunt tratate pe larg în cartea Tatianei Onilov, în special geneza, elaborarea și conținutul Regulamentelor Organice. Împreună cu celelalte capitole, de asemenea menționate anterior, formează un ansamblu eficient și necesar pentru istoriografia noastră, atât de greu încercată de-a lungul timpului. Totuși, volumul comportă câteva limite peste care nu se poate trece și care reușesc să producă daune semnificative imaginii de ansamblu, la prima vedere încurajatoare. De altfel, în debutul cății autoarea recunoaște, lucru rar în rândul istoricilor noștri, să admitem, că nu și-a putut reprima o anumită doză de subiectivism în tratarea subiectului. Era inerent subiectivismul?

Tatiana Onilov pleacă de la o premisă căreia îi subordonează toate considerentele expuse de-a lungul lucrării: faptul că Pavel Kiseleff a urmărit cu obstinație un scop fundamental, respectiv încorporarea Principatelor Române în cadrul Imperiului Rus. Într-adevăr, generalul și-a manifestat ferm această intenție, inclusiv prin intermediul unor scrisori adresate unor oficiali ruși:

„Dacă cineva m-ar contrazice și mi-ar spune că scopul politicii rusești nu este acela de a ne extinde teritoriile, atunci eu i-aș răspunde că desfășurarea evenimentelor depășește previziunile noastre. I-aș mai spune că, dacă timp de o sută de ani Rusia a avansat atât de mult dinspre malurile Nistrului spre Prut, aceasta s-a înfăptuit pentru a nu rămâne doar la Prut”.

Or, în aceste condiții toate reformele întreprinse de Kiseleff urmăreau această finalitate sau aveau în cel mai bun caz un caracter dual. Carantina instituită de-a lungul Dunării avea scop profilactic și a oprit epidemiile de ciumă și holeră, dar aveau și un scop strategic, îndeplinind funcții politice și militare, ținând cont de proximitatea otomanilor. Într-adevăr, Kiseleff a pus bazele organizării unei armate naționale, dar aceasta avea să devină un instrument docil în slujba Rusiei și urma să fie pregătită să acționeze oricând împotriva Porții. Au fost efectuate reforme fiscale, dar acestea dovedeau perfidia diplomației rusești. S-au dezvoltat învățământul, cultura și presa, dar cu scopul de a fi atrași tinerii români în sfera de influență rusească. Cu alte cuvinte,

„acțiunile rusești, cu standarde duble, au viciat mult startul celor două principate spre autodeterminare politică și economică, acestea fiind mereu trase în jos de niște imense pietre de moară de proveniență rusească, ce atârnau ca un altfel de jug, mult mai periculos pentru că era îmbrăcat în haina declarațiilor perfide venite de la Sankt-Petersburg”.

În mod evident, nu se poate nega tentația expansionistă perpetuă a Rusiei în perioada modernă și nu numai. Pe de altă parte, așa cum au arătat mulți istorici, printre care Keith Hitchins, era puțin probabilă o anexare a Principatelor Române în perioada analizată de autoare din motive complexe, ce țin în primul rând de politica echilibrului european. Țarul Nicolae al II-lea nu și-a manifestat explicit această intenție, iar generalul Kiseleff nu a primit nici o încurajare oficială în acest sens. În schimb, grație Rusiei, Tratatul de la Adrianopol din 1829, a prevăzut libertatea comerțului pentru Principatele Române, ceea ce a reprezentat un impuls economic considerabil, chiar dacă nu fructificat judicios. Nu vedea Ștefan Zeletin în acest fapt originea burgheziei române? De asemenea, în fond, indiferent de scopul lor, reformele lui Kiseleff au fost remarcabile și au avut un potențial extraordinar. În orice caz, abordarea Tatianei Onilov îmi pare categorică, ceea este regretabil. Ar fi fost dezirabilă o discuție aplicată, cu argumente pro și contra, cu introducerea unor numeroase nuanțe și concluzii prudent redactate, cel puțin din acest punct de vedere.

În fine, dincolo de descrierea evenimențială a elaborării Regulamentelor Organice, etichetarea acestora drept „ficțiune constituțională” îmi pare excesivă. În mod cert, elaborarea acestora a fost sub permanentul control al Rusiei, dar, așa cum recunoaște autoarea, s-a bazat pe dezideratele clasei boierești românești. În fond, depinde la ce ne raportăm. Față de perioada anterioară, reprezentau un progres evident, față de ce ar fi putut să fie au reprezentat un regres. Pe de altă parte, Constituția românească din 1866 a fost vreodată mai mult decât o formă fără fond, dacă eludăm aprecierile istoricilor exaltați, preocupați să scrie o istorie exclusiv glorioasă? Sunt sute de mărturii ale timpului care critică distanța evidentă dintre teoria constituțională și practica ce o oculta în permanență. De pildă, Constantin Stere, criticând virulent clasa politică dedată la „hoții și pungășii” scria în 1893:

„Dar ce i-ar putea împiedica? Acea fițuică de hârtie, pe care sunt scrise atâtea fraze splendide și deșerte și care poartă numele pompos de <<Constituție>>”?

La fel, administrația țaristă, generalul Kiseleff sau Regulamentele Organice nu au rezolvat spinoasa problemă agrară. Dar cine a făcut-o? Cu excepția reformei din 1864, un paliativ, elita politică românească nu a fost capabilă să scoată lumea rurală din starea sa de subdezvoltare acută, în pofida unor ample mișcări țărănești precum cele din 1888 și 1907. În aceste condiții, limitele Regulamentelor Organice, deși regretabile, apar totuși firești, iar în ansamblu consecințele sale sunt mai degrabă pozitive în contextul epocii respective.

Trebuie remarcată de asemenea o anumită stângăcie a autoarei în ceea ce privește redactarea cărții sale. De pildă, ultimul capitol, redactat sub formă de concluzie, reia în mare tot ce s-a scris până atunci. Este un procedeu care se poate concede, fără îndoială, dar urmează încă o parte intitulată „Considerații finale”, compusă aproape exclusiv din ceea ce fusese prezentat în acest ultim capitol, ceea ce reprezintă un procedeu ciudat, folosit probabil pentru a lungi excesiv lucrarea. Atrag atenția și unele deficiențe de exprimare istorică, precum și întocmirea deficitară a unor note de subsol sau folosirea până la exasperare a unei singure cărți pentru a descrie anumite evenimente din istoria Rusiei moderne.

În concluzie, așa cum menționam mai sus, lucrarea Tatianei Onilov are câteva puncte tari, care merită remarcate, așa cum remarcată trebuie documentarea impecabilă. În schimb, teza centrală a cărții, viciată de subiectivism, are reverberații ample, menite a distorsiona armătura de fapte istorice. Să ținem cont totuși că românii i-au rămas recunoscători generalului Kiseleff până la sfârșitul vieții acestuia, dar și ulterior. Există până în zilele noastre un important bulevard în București care îi poartă numele. Intențiile de anexare a Principatelor nutrite de Kiseleff nu pot fi negate, așa cum opera sa administrativă remarcabilă nu poate fi interpretată numai în lumina acestei concepții. Modernizarea spațiului românesc, inclusiv racordarea la civilizația franceză, datorează mult administrației țariste din anii 1828-1834, la fel cum multe dintre acțiunile ulterioare ale Rusiei au avut efecte mai mult decât nefaste asupra României.

Atunci când un jurnalist a cerut ca George Topârceanu să fie spânzurat, poetul i-a replicat prin intermediul unei poezii, care începea așa:

„Vrei să mă spânzuri, vasăzică?/ Când te-am citit, în adevăr,/ Îți dau cuvântul că de frică/ Mi s-a zbârlit un fir de păr!”

Cartea Tatianei Onilov avea potențialul de a deveni una de referință, dar s-ar putea să nu facă mai mult decât să zbârlească un fir de păr de pe brațul istoriografiei românești.

Generalul Pavel Kiseleff, Principatele Române și Regulamentele Organice (1829-1834) de Tatiana Onilov