Despre Siberia și lagărele ei – „Haiku siberian” de Jurga Vile și Lina Itagaki

Siberia pentru mulți dintre noi este un spațiu al durerii. Mulți români și-au pierdut acolo părinții, frații sau rudele apropiate. Norocoșii au revenit în țară după ani de chinuri și au încercat să uite ororile pe care le-au trăit ani de zile. Siberia este, de asemenea, asociată cu gerul cumplit, de multe zeci de grade sub zero, cu spațiile imense lăsate pradă frigului și cu izolarea. Munca în minele de cărbuni și metale grele devine misiune imposibilă când gerul siberian dictează imperativ. Deportații din primii ani de după cel de-al doilea război mondial au ajuns acolo de multe ori fără să fi făcut nimic concret – ei proveneau din țările în care URSS dicta politica sau din țări care au intrat în componența URSS după război. Oameni normali, care n-au înțeles niciodată de ce au fost supuși la tratamente inumane, comparabile cu cele din lagărele de exterminare naziste. Dacă la Auschwitz se fac în mod regulat excursii și se organizează școli de vară sau cursuri, tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete, în Siberia este mai greu de ajuns și atunci istoria orală trebuie să preia mare parte din misiune. Supraviețuitorii au fost căutați și rugați să povestească prin ce-au trecut, chiar dacă nararea presupunea deschiderea rănilor abia cicatrizate. S-au făcut multe documentare, s-au scris cărți (căutați romanele lui Guzel Iahina!), au apărut memorii (Varlam Șalamov este unul dintre cei care au reușit să scrie despre viața în lagărele siberiene), dar parcă niciodată nu e de-ajuns. Există în continuare adepți ai regimurilor totalitare – de stânga sau de dreapta -, amatori de experimente inumane sau care pun în pericol vieților unor comunități întregi de oameni, după cum există și negaționiștii, cei care nu sunt convinși pe deplin că aceste orori s-au petrecut cu adevărat. De aceea, o nouă carte pe tema aceasta este binevenită și completează șirul mărturiilor (directe sau indirecte).

Una dintre problemele care îi preocupă pe educatori (profesori) este și de la ce vârstă putem să le povestim copiilor despre aceste orori. Cum facem să le povestim fără să-i traumatizăm, ce metode să adopte, astfel încât înțelegerea să se producă și toleranța să devină stare de fapt? Jurnalul Annei Frank de la ce vârstă poate fi citit de către copii, fără să le provoace coșmaruri? Muzeul Holocaustului din Washington nu poate fi vizitat de către copii, dar pentru cei mai mari există (la intrarea în muzeu) amenajat un spațiu special – o casă în care se aud zgomotele din ziua în care membrii familiei respective au fost ridicați și trimiși în lagăr. Reproducerea fidelă a interioarelor și a zgomotelor care se aud îi determină pe copii să înțeleagă că acolo au trăit oameni ca și ei, copii care aveau preocupări similare, dar care erau evrei; la ieșirea din casă ei sunt încurajați să deseneze sau să lase mesaje despre ceea ce au văzut, să pună întrebări, astfel încât înțelegerea, toleranța empatia să devină posibile.

Mi-au trecut multe prin minte citind Haiku siberian, romanul grafic apărut în traducerea Alinei Nuca la Editura Frontiera. Una dintre aparițiile editoriale necesare/utile, dar și foarte bine îngrijită, excelent editată. Fără nicio greșeală de text, cu imagini reproduse fidel, pe hârtie care nu lucește (deci nu obosește ochiul copilului), în format mare, care să provoace cititorul să caute mesajul desenat, dar și scris. Romanul grafic e scris întotdeauna la patru mâini, scriitorul fiind la fel de important ca graficianul. Haiku siberian s-a născut din colaborarea a două tinere foarte talentate și foarte bine pregătite, care au studiat ani buni, așa se explică și premiile pe care le-a luat deja romanul. Să convertești în poveste tragedia familiilor de lituanieni deportate în Siberia, să povestești despre cum au supraviețuit copiii în condiții inumane, iată o misiune aproape imposibilă, dar care pentru cele două s-a dovedit a fi un obstacol ușor de depășit. Jurga Vile și Lina Itagaki s-au documentat, au cules mărturii despre Algis și familia lui și au reușit să traducă pe înțelesul copiilor dramele prin care au trecut cu toții în anii aceia. Povestind despre obiceiuri, tradiții, despre ritualuri și alte activități comune, Jurga Vile și Lina Itagaki reușesc să reînvie o lume care pare că n-are nimic în comun cu noi, cei de astăzi. Mierea de albine, semințele de mere, gânsacul, șalurile împletite inclusiv din păr uman, munca la câmp, înființarea corului, spionarea japonezilor din lagărul vecin, iată despre ce povestesc în imagini și cuvinte cele două autoare ale romanului grafic.

Haiku siberian este despre empatie, umanitate, toleranță, copilărie, inocență (pierdută mult prea devreme), cruzime fără margini, supraviețuire, interculturalitate (Algis ajunge să înțeleagă cum se scrie un haiku, dar și ce e cu tobele la care ei bat în ritmuri aparte) și încă alte câteva lucruri. Haiku siberian e un roman grafic pe care-l recomand în primul rând tuturor celor care predau la clasele gimnaziale, istorie sau cultură civică. Este un excelent instrument de introducere în studiul istoriei contemporane și/sau a unor probleme care îi preocupă pe mai toți oamenii politici de astăzi: cum să facem să nu mai repetăm istoria, dar și cum să facem să devenim mai buni. De asemenea, romanul poate fi folosit de cei care predau educație plastică – desenele pot fi studiate și pot servi drept sursă de comparație sau inspirație pentru altele noi. Relația dintre mesajul scris și grafică este una care merită dezbătută îndelung, căci face parte din temelia unei educații plastice/estetice solide. Nu în ultimul rând, Haiku siberian se poate citi în familie, fie de către cei mici, singuri, fie însoțiți de adulți, care se pot apropia astfel mai mult de copiii lor, îi pot cunoaște mai bine, le pot descoperi talente ascunse sau, de ce nu, le pot dezvolta toleranța, empatia și compasiunea.

Nu în ultimul rând, Jurga Vile și Lina Itagaki reușesc să satisfacă și pretențiile amatorilor de benzi desenate, căci multe pagini sunt realizate în tehnica BD-urilor. Așadar, Haiku siberian merită toată atenția din partea cititorilor mici și mari: o lecție de istorie altfel, o lecție de umanitate scrisă pe înțelesul celor mici, o lecție despre supraviețuire.