Efectele secundare deloc întâmplătoare ale consumului de teatru

Întâmplător sau nu, a doua zi după premiera spectacolului Efecte secundare mi-au căzut ochii pe textul de mai jos, în fapt o postare pe facebook a unei scriitoare pe care o citesc cu mare interes (ea este psihanalist și are cabinet unde lucrează foarte mult cu copii):

„Această robotizare și clișeizare a bolii psihice. Această IT-zare. Această standardizare a simptomelor, care înseriază pacientul, găsindu-i un loc într-o grilă. Într-un grafic. Într-un excel. într-o statistică „îngrijorătoare”. Această afacere numită boala psihică. Această industrie pharma care înlocuiește terapia cu remiterea simptomelor prin intermediul miraculoasei pastile trecută prin studii clinice controlate, asigurând păstrarea pe termen lung, nevindecați, a pacienților. Eventual, veșnic. Această emitere, lună de lună, an de an, a rețetelor speciale. Această fericire de a înghiți pastila fericirii. A anulării. A nefiitului. Această știință care merge mai departe, spre culmi și mai înalte. Această industrie care produce cărți despre cum să fii fericit. Acest personal care plătește bani grei pentru a fi instruit cum să depisteze simptomele nefericirii. Acești specialiști în a te depista și a te fixa în grilă, convingându-te că ești depresiv. Această îndepărtare de omenesc, mult prea omenesc. Și această lume.” (Ioana Scoruș)

Credit foto: Stan Eugen Daniel

În Efecte secundare despre asta este vorba, printre altele: despre rapacitatea giganților industriei farmaceutice, despre frica de a ne fi frică, despre incapacitatea de a stabili relații personale firești și directe, fără intermediari sau fără a apela la platforme media sau celebrele rețele sociale. Trăim vremurile când bolile psihice sunt la modă, deseori ne e frică de normalitate și ne inventăm boli, doar ca să ne remarcăm, să atragem atenția. Despre depresie s-a vorbit mai mult ca oricând în ultimul an, fie și pentru că este unul din efectele directe ale pandemiei de coronavirus. Dar despre depresie se vorbește și pentru că de multe ori este confundată cu tristețea, cea din urmă fiind o emoție de bază, simptom al faptului că reacționăm normal în diverse contexte sociale. Depresia este o boală psihică, care se tratează, de cele mai multe ori medicamentos. Dacă înțelegi această distincție între tristețe și depresie începe să-ți fie clar și motivul în jurul căruia s-a construit povestea din Efecte secundare.

Un text despre care nu știam nimic înainte de premiera de la unteatru, dar care a apărut în original în 2009. Traducerea – excelentă, căci ajută mult menținerea spectatorului în plasa tramei – este realizată de regizor și una dintre actrițele din distribuție, Vlad Bălan și Camelia Pintilie. Vlad Bălan este la prima lui încercare de a regiza un spectacol, el fiind actor la bază; așa se explică și distribuția gândită foarte bine, actorii intrând în rol încă de la primul schimb de replici. Este adevărat că cei patru nu sunt la prima colaborare, Camelia Pintilie și Bogdan Nechifor sunt colegi la Teatrul Excelsior, iar Vlad Ionuț Popescu și Oana Jipa sunt încă studenți, dar cu colaborări pe diverse proiecte teatrale care i-au ajutat să-și fundamenteze cariera. Dinamica relațiilor este orientată în jurul subiectului – etica experimentelor și a studiilor din domeniul medicamentației psihiatrice – astfel încât spectatorilor nu le rămâne altceva de făcut decât să se poziționeze vizavi de unul sau altul dintre cele patru personaje. Întrebările care apar de-a lungul reprezentației sunt firești, intenționat provocate de autoarea textului, dar și de regizor, altfel n-ar mai fi avut niciun farmec spectacolul. Cât din ceea ce simțim și experimentăm pe propria piele în timpul administrării unui tratament ne caracterizează? Cât de mult putem invoca puterea tratamentului și influența unei pastile asupra comportamentului propriu? Cine stabilește granița dintre responsabil/conștient și iresponsabil/inconștient? Când devenim conștienți că ceea ce trăim/simțim ni se datorează? Cu toate aceste întrebări se luptă și cei doi pacienți incluși în studiul experimental, iar doctorii nu fac altceva decât să ierarhizeze motivele pentru care s-au implicat în cercetare, motive care au sau nu au legătură cu pacienții și starea acestora de sănătate.

Credit foto: Stan Eugen Daniel

Un spectacol cu o scenografie simplă, dar explicită, care ajută personajele să relaționeze, dar și să pună în evidență dramele personale. Paturile de spital/campanie, scaunele de consultație care aduc foarte mult cu scaunele electrice (se știe că șocurile electrice au făcut multă vreme parte din tratamentele psihiatrice), masa și scaunul doctorului, toate în nuanțe de alb, care capătă diverse tonuri din jocurile de lumini. Elemente mobile, mai puțin paturile, care asigură spatele scenei, care conturează din plin ideea de labilitate, de mobilitate scăpată de sub control. În tot acest joc de luminii și spații, actorii se descurcă excelent, dând contur unor personaje credibile. Pacienții – cei doi tineri – sunt în căutarea identităților și se tem să nu facă confuzie între efectele tratamentului și realitate. Medicii sunt expresia tagmei profesionale – ea este serioasă, dedicată meseriei și atentă să respecte deontologia profesională, el un doctor veșnic în căutare de imagine, prezent la tot felul de conferințe menite să-i consolideze statutul de vedetă. Vlad Bălan a știut să aleagă pentru fiecare personaj în parte trăsătura care să-i pună în evidență, iar actorilor nu le-a rămas altceva decât să construiască pornind exact de la acestea. Vlad Ionuț Popescu se descurcă excelent cu indecizia și egocentrismul, Oana Jipa n-are nicio dificultate în a da viață unei tinere aflată în pragul maturizării, dar măcinată de frica de a nu fi autentică, Camelia Pintilie se menține cu o grijă aproape excesivă în orizontul unei autenticități credibile – autoritate bazată pe conștientizarea importanței studiului și a efectelor lui asupra oamenilor -, iar Bogdan Nechifor este savuros în momentele de confruntare directă cu colega de studiu.

Premiera unteatru slujește excelent de pledoarie pentru teatru: de ce să mergi la teatru! Efecte secundare are câte puțin din toate ingredientele rețetei de succes la public: subiect care incită la dezbateri, personaje credibile, trupă de actori excelent puși în valoare de roluri, scenografie minimalistă, dar de efect, regie eficientă. Efecte secundare, la unteatru!