Între starea de vacanță și starea de lectură e loc de o carte – „Kyparissia” de Alexandra Niculescu

Te întrebi mereu, cu fiecare volum de proză scurtă, de ce să (mai) citești povestiri. Nu mai ești de mult la primele cuceriri literare, ai făcut cunoștință cu mai toții marii scriitori (ce bine ar fi să fie așa!), știi cam toate încercările literare ale momentului și, cu toate acestea, proza scurtă te tentează. Asta pentru că povestirile se scriu greu, cele care-și fac loc în memoria cititorului sunt cele care ori sunt foarte bine scrise – au tensiune, personaj și tramă – ori au un subiect provocator, care te scoate din amorțeală. Kyparissia de Alexandra Niculescu este din prima categorie, și poate că de aceea volumul nu te prinde de la primele povestiri. Pentru că este evidentă căutarea perfecțiunii, se simte în spatele fiecărei proze escalada, efortul de a da spre citire ceva perfect; ori vocea este menținută cu prea multă atenție pe un anumit plan, ori trama este mult prea bine construită din bucăți de puzzle care alcătuiesc cadrul perfect regulat al prozei. Dacă treci de primele povestiri, începi să devii atent fie la voce, fie la peisaj, cu alte cuvinte începi să te acomodezi cu stilul scriitoarei și să nu mai cauți chichițe.

Douăzeci de proze scurte, care împreună alcătuiesc un volum de proză cu identitate. Alexandra Niculescu se simte bine scriind despre nimic, despre banalitatea necosmetizată. Ia diverse evenimente pe care le regăsim în viața oricăruia dintre noi și le dă formă literară; este conștientă că pentru o proză scurtă memorabilă (în sensul care să nu fie uitată repede) faptul divers nu este suficient, trebuie și ceva stil sau măcar o abordare inedită din punct de vedere literar. Asta și face – fie că e vorba despre iubirile de-o vară, fie că este vorba despre vecinii din copilărie, fie că e vorba de coup de foudre, sau despre câte alte câteva întâmplări (din care se nasc rutini devastatoare de multe ori) – Alexandra Niculescu: convertește realitatea în literatură cu ajutorul unul stil aflat la granița realismului magic. Iubitoare a literaturii hispanice, cunoscătoare a limbii spaniole, dar și a civilizației hispanice, Alexandra Niculescu despică firul în patru, cu o răbdare care aduce aminte de marii pictori impresioniști (deși ea, la un moment dat, pomenește de Picasso și Dora). În fiecare poveste vocea – o ea, niciodată un el – fie se raportează la un prezent continuu dintr-un anumit unghi și mai întotdeauna în scop terapeutic (vrea să se acomodeze, să înțeleagă ori să priceapă cauzalități scăpate de sub controlul rațiunii), fie faci racursi în propriul trecut, doar pentru că prezentul devine brusc mult prea incomod.

Înțelegerea, clarviziunea, orientarea spre propriul eu, descompunerea relațiilor interpersonale în fapte de sine-stătătoare, astfel încât să se poată merge mai departe fără a se repeta greșelile, iar peste toate acestea planează un soi de obsesie pentru anormal(itate). Căutarea cu orice preț a originalității se regăsește în aproape fiecare poveste, fie la nivel de personaj, fie la nivel de tramă. Personajele se pierd pe străzi, se regăsesc în lifturi, se joacă de-a te miri ce joc din copilărie, vizitează circul sau încearcă să salveze nu știu ce vietate – întâmplări lipsite de importanță, care nu ne-ar deveni evidente dacă nu ne-ar fi relatate sub forma unor pagini de jurnal. De pe jumătatea volumului începi să realizezi că, de fapt, citești unul dintre cele mai originale jurnale, o combinație de jurnal literar și personal. Foarte interesantă, din această perspectivă, este povestirea Tina Modotti, o trimitere directă la cum se așază în fiecare dintre noi lecturi personale și la cum ne raportăm la diverse personalități. Găsim în câteva locuri și câteva trimiteri subtile la influența mass-media; există în câteva proze referințe explicite la diverse reviste (glossy sau de altă natură), la cum se interpretează o știre de moment sau la cum își pierde din importanță o știre care a făcut vâlvă la un moment dat.

„La al treilea rând m-am încruntat: era o greșeală. Mi-am zis: ce mare chestie, n-a fost atent. Am ridicat ochii spre el și i-am zâmbit: îi bătea lumina direct pe față, și ochii îi păreau mai mari și mai deschiși la culoare. Am citit mai departe și după alte câteva rânduri am dat peste altă greșeală, sigur era tot din neatenție, dar nu știu de ce m-a deranjat așa tare. Nu știam dacă vreau să mai citesc, nu voiam să găsesc încă una, pentru că trei ar fi fost deja altceva. Am vrut să mă ridic și să merg la el să-l îmbrățișez, dar i-a sunat mobilul și a-nceput să vorbească cu frati-su. L-am ascultat: vorbea așa de corect și clar, și am răsuflat ușurată. M-am hotărât să citesc până la capăt și să fiu fericită pentru fiecare propoziție fără greșeală. Mi-am zis că poate folosise un pix care nu-i asculta mâna, un pix care nu reușea să scrie anumite cuvinte sau nu era de acord cu scrierea lor, asta era explicația, era un fel de pix rebel. Cum ți se pare? a întrebat când am lăsat foile pe masă. Am dat din cap a bine și l-am sărutat, era el, tot el, și totuși nu mai era el.

Când a plecat la studio la o ședință, am uitat să-l sun, și seara mi s-a părut c-a ajuns foarte devreme acasă. Dimineața, când am ieșit, m-am trezit uitându-mă curioasă la oameni, de parcă nu mai văzusem oameni de ani de zile: erau amuzanți, unii serioși, alții chiar frumoși. Abia acasă mi-am dat seama că nu-l sunasem deloc și nici n-auzisem telefonul când mă sunase el. Era prima zi când mă simțeam liberă, nu-mi mai verificam ceasul întruna și nu mă mai uitam ore în șir la pozele cu el. Am stat mult timp pe terasă și mi-am făcut vânt cu un evantai nou, primit cadou de la un prieten. Nu mă uitasem până atunci la evantai, dar acum vedeam că e foarte delicat și are o semnătură, probabil a artistului, în dreapta jos. Avea un miros de nou și se potrivea cu degetele mele.” (Fotograful, pp. 158-159)

Finalul volumului este dat de povestea care-i dă și numele, Kyparissia. Un final care dă sens întregului excurs, căci aici, în aceste câteva pagini afli că nimic nu trebuia luat prea în serios; iubirea de-o vară este și cea pe care o dorim replicată cel mai des. De uitat, n-avem cum! Cred că, deloc întâmplător, am citit Kyparissia de Alexandra Niculescu în miez de vară caniculară. Pentru câteva ore am uitat că Bucureștiul fierbe și m-am refugiat într-o insulă (grecească sau nu) înconjurată de cele mai răcoroase și limpezi ape.

PS: nu fac o ierarhie prozelor, căci nu toate sunt la fel de reușite, dar pentru mine Cirque Amar și Babel au o rezonanță aparte.

Kyparissia de Alexandra Niculescu