Cu Felicia Mihali m-am întâlnit recent, doar pentru că așa a fost destinul. O întâlnire roditoare, pe cât de neașteptată, pe atât de plină de revelații. Este o încântare să observi că plecarea din România nu exclude reîntoarcerea, că plecarea nu înseamnă ștergerea trecutului și că viitorul devine posibil doar în măsura reîntoarcerii acasă. Despre ediția din limba română a romanului Feliciei Mihali, A doua șansă pentru Adam, am scris aici, iar interviul completează portretul unei scriitoare originale, mature, care știe foarte bine de ce scrie, dar mai ales pentru cine scrie.
De curând a apărut la Editura Vremea traducerea celui de-al șaptelea roman scris de dvs, A doua șansă pentru Adam. Traducerea vă aparține, se întâmplă foarte rar ca autorul să-și traducă propria carte. Așa a fost să fie sau a fost o decizie asumată din start?
Așa a fost să fie pentru că nu am avut încotro. Cum ar spune ardeleanul, dacă-i musai cu plăcere. În anul 2000 când am ajuns în Canada cu trei romane în valiza de imigrant, nu avem bani să plătesc un traducător profesionist să îmi traducă romanele. Așa că am început să îmi traduc eu Țara brânzei cu ajutorul unei prietene franțuzoaice de la masterul de literatură comparată pe care îl făceam atunci la Université de Montreal. Când spun ajutor, mă refer la faptul că ea făcea un fel de corectură finală a textului tradus de mine cu chiu cu vai. Numai că, foarte curând mi-am dat seama că traducerile erau pentru mine lecții de scris în franceză, pentru că treceam într-o altă limbă idei și formule deja confirmate. Prin traducere am devenit scriitor de limba franceză. După ce am tradus în franceză cele trei romane românești, am putut să mă apuc să scriu cu adevărat numai și numai în franceză. Iar în acest moment, această experiență este cum nu se poate mai benefică pentru că pot traduce cu ușurință și alte cărți din limba engleză sau română pentru editura Hashtag, pe care o conduc. De altfel, din 2017 sunt membru al Asociației de traducători literari din Canada, numita pe scurt ATTLC.
Ce riscuri există atunci când scriitorul realizează singur traducerea propriei lui cărți? Cum le-ați depășit?
Riscul e să nu mai iți mai placă ce ai scris în urmă cu ceva ani și să vrei să schimbi tot, sau pe ici pe colo, prin punctele esențiale. Datoria autorului care se traduce este să rămână fidel originalului, așa cum rămâi fidel unui text care nu îți aparține. Numai că de multe ori este imposibil. Între timp autorul a evoluat, a învățat, s-a maturizat în cele mai bune cazuri, și este capabil să își vadă propriile erori: idei care au îmbătrânit, devieri sintactice, surplus de detalii și explicații. Întrebarea e, ce face cu ele? Le păstrează sau le șterge? Părerea mea este că o auto-traducere nu trebuie să respecte întru totul un original care e învechit pe alocuri. Datoria este să dea o carte bună, ori asta implică o anume doză de igienizare, până acolo unde trama, ideile, personajele să nu fie alterate.
A doua șansă pentru Adam a apărut întâi în Canada, deci puteți să faceți deja o comparație între reacțiile cititorilor de peste ocean și cei români. Există diferențe? Putem vorbi de un public „mai bun” canadian, cititori mai critici/exigenți cu ceea ce citesc?
Cartea a apărut mai întâi în engleză în 2014, la editura Linda Leith Publishing. Din interviurile date atunci, ce mă surprindea era privirea un pic condescendentă asupra personajului feminin care, după părerea lor, muncea prea mult. Unul din critici mi-a zis: She is so difficult. Nu am îndrăznit să îl contrazic pentru că ei sunt departe de a înțelege devotamentul, hărnicia și sacrificiul pe care le fac astfel de femei în fiecare zi, obișnuite să muncească de dimineața până seara, șapte zile din șapte și să ducă în spate mult prea mult: slujbă, menaj, cumpărături, educația copiilor, gestiunea banilor. După ei, cel mai logic ar fi fost că personajul bolnav să fie plasat elegant și aseptic într-un centru de geriatrie. Cînd cartea a apărut în franceză, m-am confruntat cu o altă recepție. Dat fiind proximitatea comunității românești cu cea franceză, prin limbă și oarece rădăcini culturale, criticii au fost atrași mai ales de aspectul domestic al cărții, detalii despre bucătărie, petreceri, ritualul înmormântării, ceva ce se petrecea sub nasul lor, în casa de alături, fără că ei să fie conștienți de aceste diferențe. Comunitățile etnice sunt de multe ori pentru ei un fel de ghetouri, unde mulți au impresia că se practică un fel de ritualuri secrete și, la limită, periculoase. Romanul meu era povestea unei familii normale, după chipul și asemănarea lor, care trăiește confortabil, luxos chiar, după standardele clasei medii canadiene, în afara faptului poate că folosește mărarul în mâncarea de mazăre. Acestea nu sunt diferențe care să ne separe, ci care să ne apropie. În România, cititorii se apleacă, cred, asupra laturii de exil, încercând să înțeleagă cam care e raportul între înstrăinare și fidelitate față de trecut. Unde e limita între identitatea canadiană și cea română? Cât rămâne din ce am lăsat în urmă și cât de mult ne invadează și ne locuiește noua identitate? Pentru mine toate lecturile sunt bune, atât timp cât se citește. Cred că sunt un autor privilegiat să pot experimenta atât de multe interpretări pentru o singura carte.
Ediția în limba română apare la o editură prestigioasă, Vremea. Vă gândiți să colaborați și pe viitor cu această editură?
Acest roman face parte dintr-o lungă serie de apariții pe care le pregătim la editura Vremea, cu care vom lansa chiar din această toamnă un proiect de coediție și înființarea unei colecții Hashtag în România, pentru publicarea a opt titluri de ale noastre. Începând din luna august vom apărea cu trei romane, publicate în Quebec și traduse în limba romană. Sunt extrem de fericită să lucrez cu cineva ca Silvia Colfescu, o editoare de o mare îndrăzneală, deschidere, rafinament. Nu mulți editori romani ar fi avut curajul să accepte acest proiect.
Dvs. sunteți și editor, având propria editură – Hashtag – în Canada. Cum ați descrie, pe scurt, editura dvs? Publicați și scriitori români? Ce planuri editoriale comune aveți în viitorul apropiat?
Acum trei ani când am înființat editura, ajunsesem la un fel de sațietate a peisajului literar quebechez, care mi se părea lipsit de diversitate, cu toate cărțile bune care se publică în fiecare an. Hashtag vine ca o completare a peisajului autohton cu autori și cărți care aduc în prim plan, și de o manieră constantă, autori și titluri care au mai puțină vizibilitate fie din cauza numelui, a originii, a limbii, și chiar a orientării sexuale. Multa vreme am trăit cu ideea că în Canada cei mai discrimați sunt minoritățile vizibile, negrii, chinezii, arabii. După ceva ani am înțeles că accentul este un factor de discriminare chiar mai insidios și mai pervers decât culoarea pielii. Un haitian care vorbește bine franceză are mai mari șanse să își găsească o slujbă într-o bancă decât cineva care are un puternic accent din Europa de est. La fel de greu să găsească un editor îi este unui autor queer sau trans, mult mai discriminați decât autorii gay. Editura Hashtag încearcă să fie o de tip federativ, care să unească diferențele, fără însă să piardă din vedere calitatea. Primim multe manuscrise de la autori din diversitate, dar acest lucru nu îi face eligibili dacă nu au talent. Așa se face că la Hashtag am publicat și autori quebechezi get beget, numai și numai pentru că sunt buni. Daca i-am refuza pe criteriul că nu sunt ca noi, ar însemnă că operam și noi același tip de discriminare care se aplică îndeobște la alte edituri. Cit despre publicarea autorilor români, da, evident, visul meu a fost (pe jumătate) să fac o editura care să promoveze în Canada Europa de Est și mai ales România. Numai că selecția vă fi cruntă, pentru că nu se va putea include în catalog mai mult de un autor de acest tip pe an. Poate în viitor când vom fi mai stabili financiar, vom face mai multe, ceea ce e visul meu.
V-ați stabilit în Canada în 2000, deci aveți deja suficienți ani canadieni, astfel încât să vă considerați acasă acolo. Și, totuși, care este patria dvs? (când spun patrie, mă gândesc inclusiv la cea literară)
Îndrăznesc să spun că am două patrii, fizice și literare. Îndrăznesc să spun că aparțin în egală măsură literaturii române și celei canadiene. Am dublă cetățenie și dublă identitate. Vorbesc, scriu și traduc în trei limbi. Acasă vorbim românește, inclusiv cu copii, iar dincolo de ușa ne îmbrăcăm haina, limba și exigențele canadiene. Una nu o anulează și nu o impietează pe cealaltă. Orice individ este un summum de tranziții, de acumulări. M-am născut la țară, am trăit la oraș, am făcut litere și am muncit ca ziarist, am fost măritată, am divorțat. Toate astea sunt tot atâtea migrări dintr-un loc în altul, dintr-o stare în alta. Complexitatea unui individ este dată de distanța pe care o ia față de origini. Dar oricât de departe ar ajunge, originea și trecutul sunt o constantă în viața lui. România nu mă vă părăsi niciodată, tot așa cum Canada se integrează perfect în viața și identitatea mea.
Dacă ați fi rămas în România ați fi publicat la fel de mult? Credeți că în România scriitorii sunt încurajați să scrie?
Probabil că la fel de mult dar nu la fel de divers, că să nu zic mai bun. În Canada am învățat că scriitura se perfecționează, că autorul rămâne un veșnic ucenic, că tehnicile se ameliorează. A scrie este o meserie care se învață, devine mai bună. Diferență este că în Canada editorii au un cuvânt greu de spus în structura unei cărți. Un editor atent, riguros, sever la nevoie este o binecuvântare pentru o carte, și o mare șansă. Ceea ce e sigur e că în Romania nu aș fi trăit atâtea experiențe, ori cărțile mele se hrănesc foarte mult din experiența personală și tot ce îmi aduce în materie de cunoaștere. Cât despre scris și încurajări, scriitorii sunt peste tot o categorie periculoasă, care posedă cea mai periculoasă armă, cuvântul. Nicăieri un scriitor nu e încurajat. Tot ceea ce ne lipsește este un scriitor în plus. Dar noi scriem în ciuda a tot și a toate, cu bani și fără bani, cu elogii și fără. Asta e menirea unui scriitor. În ceea ce privește situația României, singura lipsă sunt bursele de creație și premiile consistente. Dar acolo unde se dau nu e garantat că operele sunt mai valoroase. Singurul lucru pe care un scriitor în România trebuie să îl dorească sunt editorii riguroși care să mai taie din când în când în carne vie. Ca să o citez pe regizoarea Sanda Manu: ce se taie nu se fluieră. Am impresia unui laxism editorial în Romania din punctul ăsta de vedere. Și, din păcate, există puțini autori capabili să își depășească orgoliul și să accepte că poate nu au scris chiar o capodoperă din primul jet.
Dincolo de faptul că în România nu există decât câțiva scriitori care pot trăi exclusiv din scris, există și extrem de trista realitate că suntem un popor necitit, românii ocupă constant ultimele locuri în ceea ce privește vânzarea de cărți și numărul de cărți citite de-a lungul unui an. Dvs ce-ați face (concret) ca să schimbați starea de fapt?
În general nu împărtășesc și nu am împărtășit niciodată această viziune apocaliptică despre România. Pot să vă asigur din surse sigure că în Canada nu se citește mai mult, nu se cumpără mai mult și nu există foarte mulți autori care trăiesc din scris. Eu cred că numărul de cititori rămâne constant, încă de la începuturi. La apariția literaturii de masă lumea nu cumpără și nu citea din cauza analfabetismului și a constrângerilor financiare. Cifra a rămas constantă în prezent din alte motive; numărul infernal de publicații, mediile sociale, care și ele reprezintă o formă de lectură, proastă, dar e lectură. Eu am încredere în ce îmi spunea nu demult un prieten: în România exista încă o elită, un public bun, o propensiune pentru cultura umanistă, o populație care chiar dacă nu citește, ar dori să o facă. În vest, ai un public care nu citește și nu are nici un complex. La noi românul e complexat că nu citește, ori asta măcar e o notă bună. De schimbat, nu prea e nimic de schimbat. Lumea opune o forță prea mare la slabele noastre puteri de a revoluționă ceva în practicile publice. Ce putem face, individual, ca artiști, este în natura și calitatea cărților. Publicului actual de peste tot i se dă mult, și de multe ori prost. Din numărul de cărți pe care eu personal le citesc, multe sunt curată maculatură. Când apare o carte bună, ea va fi și citită în cele din urmă.
Pentru final, trei dorințe pe care le vreți îndeplinite în viitorul apropiat?
Prima ar fi să revin în atenția cititorilor din România după 20 de ani de absență, cu cărțile pe care le voi publica începând din această toamnă. A doua ar fi să mă pun la zi cu noua literatură din România, cea care merită cu adevărat numele și atenția. Iar pe termen ceva mai lung, să mă instalez pentru ceva vreme în România și să scriu din nou un roman în limba maternă.
Credit foto: arhiva personală Felicia Mihali
