De la „frică foame tăcere” la „muncă foame dragoste”

Ioșca nu e un personaj, Ioșca e un summum de personaje. Ioșca nu e un roman, ci o construcție romanescă atât de bine gândită, încât de la un punct încolo începi să cauți chichițele, prea nu te lasă să respiri, prea nu poți arunca cartea cât colo și să mai bei o gură de cafea! Țuică se bea din (prea)plin în carte, numai că pe canicula asta nu prea merge țuica. Ioșca este darul lui Cristian Fulaș, darul vieții. În Ioșca este despre viață-așa-cum-este-ea, un amestec de cruzime, grotesc, instinct, dragoste de sine și de celălalt și… tăcere. Ioșca este manualul tăcerii, cartea din care ieșim cu o singură și mare lecție învățată: tăcerea! Tăcerea este salvarea lui Ioșca, tăcerea este zidul protector al comunității din vale, tăcerea face minuni și tot ea este cea care împreunează destinele pe veci.

„Erau toți acum: Ioșca, Vasile, Ileana, popa, doctorul. Tăcuți. În picioare, în jurul patului mic în care femeia murea. Umbre de vieți, munți de durere, tăceri care vegheau. Împreună, o tăcere și mai mare, tăcerea mâinilor care nu-și găseau locul și care ar fi vrut să poată face ceva, orice, un lucru cât de mic care să-i aducă muribundei dacă nu alinare, măcar o speranță mincinoasă cu care să meargă mai departe câteva clipe, câțiva pași din viața care nu se mai lasă străbătută.” (p. 352)

Șase personaje, căci celor cinci li se alătură muribunda, Ilona. Șase povești de viață care se împletesc într-una singură – destinul văii. În vale se naște o comunitate (de barăci) din senin, doar pentru că unui conducător deloc luminat i s-a năzărit că pe acolo ar trebui să treacă o cale ferată. Calea asta se construiește vreme de mai bine de 50 de ani, pentru ca să nu intre niciodată în circuit. Cu alte cuvinte, muncă fără rost, zadarnică. Ioșca este întruchiparea zădărniciei, modelul și personajul în jurul căruia valea se adună. Cei când 100, când 50 de muncitori se adună în jurul lui și-l protejează, ca și cum ar fi stâlpul comunității; te miră coeziunea aceasta atât de puternică în jurul unui om care știe un singur lucru: să tacă! De fapt, oamenii văii știu foarte bine că dincolo de tăcere se ascund valuri de suferințe; cele din lagărul de muncă, cele din copilăria mult prea îndepărtată, cele din dragoste de oameni. Ioșca e un om care zidește! Zidește tăceri! Îi învață pe oameni să tacă, să asculte ritmul vieții! Ioșca nu este nici blând, nici crud, nu este nici elegant, dar nici bădăran, Ioșca este un om care învață tăcând! Sau, mai bine zis, învață tăcerea! Căci ea este singura cu adevărat ziditoare! Ca atunci când intri într-o biserică și te simți înconjurat de pacea aceea atât de vecină cu tăcerea (și cu veșnicia), așa și cu Ioșca, care ne introduce într-o lume-vale a tăcerilor asumate!

Cristian Fulaș în Ioșca face dovada unui scriitor care iubește mai mult ca oricine altcineva cuvântul. Cuvântul care atent mânuit, așezat în pagină în diverse combinații poate cuceri, dar mai cu seamă, poate revela! Cuvântul deschide porțile în spatele cărora se află lumi neștiute! Interesant este felul cum alege să dea chip fiecărui personaj în parte; niciunul dintre ei nu este perfect, fiecare e cu patimile lui – trupești sau sufletești, nu contează; de la dragostea de Dumnezeu atent ascunsă în nevoia de a colecționa dovezi că El există (preotul are o colecție impresionantă de icoane vechi și cărți la fel de vechi) la dragostea animalică, contopirea cu natura în cele mai sălbatice moduri cu putință, dar, ciudat, lipsite de violență (Ileana are un destin aparte). În lumea de dincolo de vale se petrec toate nebuniile, acolo domnește fărădelegea și violența, în vale nimic din toate acestea; oamenii au rutini ruinătoare de-a dreptul (de aceea, atenție, nu e prezent niciun reprezentant al ordinii publice, polițist sau ceva asemănător!), muncesc, mănâncă și beau în ordinea prestabilită. Nimic ieșit din comun! Nicio fărădelege, iar dacă oamenii au chef de nebunii se duc în afara văii, dincolo, în lumea mare. Nici măcar azilul de (falși) nebuni nu e menit să destabilizeze ordinea, el există tot pentru a proteja valea, e un fel de barieră naturală între aici și acolo (mi-am adus aminte că citeam într-un studiu antropologic cum oamenii de știință și-au dat seama că tribul recent descoperit rezistase de-a lungul timpului tocmai pentru că oamenii nu-și puteau imagina că ar exista viață și dincolo de muntele care le străjuia valea). Preotul și doctorul n-au nume, pe ei îi reprezintă funcția, sunt importanți prin ceea ce sunt desemnați să facă, n-au nevoie de nume. În schimb, Vasile (maistrul), Ileana, Ilona și Ioșca își poartă numele cu o oarecare mândrie. Sunt reprezentanții unor neamuri despre a căror istorie aflăm la timpul potrivit. Istoria văii devine parte din marea istorie a neamului, tocmai pentru că Vasile, Ileana, Ilona și Ioșca se întâlnesc și scriu în comun propria lor poveste, martorii fiind doctorul și preotul.

Ioșca este personaj, dar și poveste. De fapt, Ioșca are parte de o poveste scrisă pe măsura personajului care este! Rareori mi-a fost dat să citesc o poveste atât de bine scrisă și în care personajul să nu fie uitat, abandonat sau sacrificat nici măcar pentru o pagină sau două. Povestea se scrie tocmai pentru că Ioșca îi dă sens, de asta el rămâne la final să tacă și să-i învețe și pe ceilalți că prin tăcere se supraviețuiește. El este un supraviețuitor, martor tăcut al unor timpuri pe care n-a vrut nicicum să le trăiască, de aceea pentru el și oamenii din vale nici nu prea contează cine e la putere, ce regim politic dictează mersul lucrurilor etc. Pentru ei contează că viața și moartea se împletesc până în străfundurile ființei. Dacă Ioșca este supraviețuitorul, doctorul în schimb este martorul, dar nu unul tăcut, ci unul menit să intervină, să ajute cumva să îndrepte parte din ceea ce nu e deloc drept. Destinul lui, mai mult ghicit, de (auto)exilat în vale devine oarecum oglinda destinului lui Ioșca, așa se explică și de ce doctorul este cel care-l salvează pe Ioșca, dându-i drept de refugiu temporar în marginea lumii; Ioșca are nevoie să intre temporar în lumea nebunilor, dar numai ca să învețe un alt fel de tăcere, ca să se salveze, căci viața merge mai departe.

„Maistrul și-a suflecat mânecile de la cămașă, a făcut un semn de chemare cu brațul lui gros și oamenii lui de dincolo de munți, înalți și solizi, i s-au alăturat în cerc. Brațele lor vânjoase și vârstate de vene s-au prins în sârbă, țambalul a luat ritmul, picioarele din direcția de rotire s-au ridicat toate ca la un semn și au lovit năprasnic bătătura dintre barăci, ridicând praful în aer de-un stânjen. Când vioara a început să cânte, a început și sârba propriu-zisă, joc îndrăcit de la câmpie, care zguduia pământul și tulbura băutura în pahare, joc însoțit de privirile cuprinse de nebunie ale bărbaților care, în răsucirea lor constantă și ritmată, repetau toată istoria neamului lor de țărani și o scriau, cu pași de foc parcă, în praful dintre mese. Se învârteau, se opreau dintr-odată, picioarele băteau pământul la unison, strigătele din piepturi era unul singur, strigătul bucuriei de a fi cu care se născuseră și care nu avea să-i părăsească până în clipa morții. Și, pe măsură ce vioristul sporea ritmul, prins și el în jocul nebun al bărbaților, pașii acestora din urmă se făceau tot mai grăbiți, mai înverșunați și prin sârba lor sfințeau cununia la care fuseseră chemați și cercul lor, cerc rotitor al sufletelor, se făcea leagăn pentru viitorul copil și pavăză pentru orice avea să i se întâmple vreodată. La un moment dat, doi lăutari unguri s-au ridicat și ei, prinseseră ritmul și melodia și s-au alăturat cântecului celorlalți și, poate greșind pe alocuri, au dat pete de culoare melodiei, intervenind acolo unde li se părea că era nevoie și ținând în rest ritmul pentru a echilibra cumva sonor țambalul și contrabasul. Bărbații au jucat îndelung, au făcut strigături și au chiuit, și-au aruncat cămășile de pe ei și hora s-a făcut din ce în ce mai nebună, mai aprigă, devenind către sfârșit o rotire ce părea să ia cu ea întreaga vale și să o mute acolo, în trăirea lor care era, de când lumea și pământul, un soi de moarte, moartea celui nebun.” (pp. 208-209)

Ioșca este despre toate și despre nimic; este despre naștere și moarte; despre sens și nonsens, despre ce contează cu adevărat. O poveste care te prinde în miezul ei, care-ți aduce aminte de toți marii literaturii (dacă i-ai citit, dacă nu, iei povestea ca pe un basm în cheie contemporană) și care te lasă mut! Căci tăcerea se cere celebrată printr-o altă tăcere! Despre Ioșca nu poți vorbi, căci ai face o mare impietate! Despre Ioșca se citește! Și o să vedeți cum, dintr-odată, zgomotul lumii devine înfundat, estompat, ecranat de tot zidul acela de tăcere care se ridică treptat în jurul lui Ioșca, dar și în jurul cititorului! Ca să-l înțelegi pe Ioșca, ca să ajungi să respiri odată cu el, trebuie să ajungi să faci parte din lumea lui. Lui Cristian Fulaș îi reușește pe deplin această „incluziune” a cititorului în lumea lui Ioșca; fie și doar pentru acest lucru, merită să vă luați romanul și să-l purtați cu voi pe unde se nimerește. Locul va căpătă o altă dimensiune, la fel și timpul, iar cele ce par a fi importante vor deveni dintr-odată insignifiante. Ioșca este despre viață-așa-cum-este-ea.

Ioșca de Cristian Fulaș