Redefinirea fericirii

Pandemia de coronavirus ne-a obligat să ne uităm la noi înșine și la ceilalți din cu totul altă perspectivă decât eram obișnuiți. Sistemele noastre de valori s-au zdruncinat puternic, până într-acolo încât unii dintre noi s-au văzut nevoiți să-și admire nuditatea sufletului în văzul tuturor; da, unii dintre noi n-aveau repere de viață care să-i ajute cu adevărat să se orienteze, după cum alții habar n-aveau ce e binele, deși-l invocau mai des decât ar fi trebuit. Izolarea și toate efectele ei – directe sau indirecte – n-au făcut altceva decât să ne răstoarne cu susul în jos sertarele sufletului, să ne scuture zdravăn și să lase în urmă fie o nouă ordine, fie o dezordine sau un haos de neimaginat. În ambele cazuri, oamenii au avut nevoie de timp ca să înțeleagă cu adevărat ce li se întâmplă și ca să învețe să meargă mai departe, fără prea multe regrete sau cu cât mai puține pierderi. Mulți am pierdut în bătălia cu COVID-19 oameni dragi, apropiați sau cunoscuți, oameni fără de care n-am fi ceea ce suntem acum și aici. Pierderi care nu pot fi acoperite nicicum. Alții s-au trecut prin divorțuri dure, multora li s-au născut copii, dar revenirea la ceea ce a(m) fost înainte pare misiune imposibilă pentru noi toți. Important este ca ceea ce ni s-a întâmplat, ceea ce am aflat despre noi și ceilalți să se așeze frumos într-o piramidă a cunoașterii, astfel încât să reușim să ne păstrăm optimismul și vitalitatea pentru cât mai mult timp,

Artiștii au fost printre cei mai afectați de pandemia de coronavirus, poate și pentru că la artă și formele ei de comunicare s-a renunțat din prima. O greșeală fatală, căci dacă lucrurile ar fi stat altfel, poate că acum n-am fi atât de destabilizați psihic. Văzându-se aruncați la marginea societății, inutili și fără nicio șansă concretă de supraviețuire, mulți dintre ei au abandonat corabia și s-au reorientat spre alte orizonturi; câțiva dintre ei au încercat să convertească într-un fel anume toate frustrările, atacurile de panică, furiile, angoasele și crizele de depresie în forme de comunicare artistică, care să le fie lor de folos, în primul rând. Printre ei se numără și cei doi protagoniști ai spectacolului de la unteatru, Alina Berzunțeanu și István Téglás.

O familie fericită se bazează pe monologurile celor doi, care puse cap la cap dau un dialog al absurdului în siajul celor ale lui Beckett. Un dialog aflat la granița suprarealismului, dar pe atât de autentic: în spatele vorbelor se ascund suferințele celor doi, acumulate de-a lungul anului trecut, sedimentate în straturi de furii și neputințe și scoase la suprafață doar pentru că nu le mai puteau duce. Renunțări și despărțiri grele, relații cu state vechi, care n-ai fi zis că se pot destrăma atât de ușor, toate s-au dus pe apa sâmbetei, pandemia fiind doar factor declanșator și nu neapărat și principala vinovată. Câteva dialoguri sunt greu de înțeles, tocmai pentru că crizele în forma lor acută se suprapun, nu se lasă ușor de gestionat, consumă multe energii și enorm de mult timp.

Un decor absolut banal, care aduce foarte mult cu bucătăriile apartamentelor vechi din România; un cadru scos parcă din filmele românești ale ultimelor două decenii. Intenția celor doi este evidentă – nimic din ceea ce vor spune nu e ieșit din comun, nicio relatare n-are nimic extraordinar în fond. E povestea lor, alcătuită din două povești separate, dar atât de asemănătoare! În final, e povestea noastră, a spectatorilor, căci spovedania n-are rost dacă cei doi ies din scenă la fel de încărcați precum au intrat. Transformarea devine posibilă pentru că dialogul dintre actori și sală funcționează; e un schimb de energii care ajută foarte mult la o bună-înțelegere, adică la acceptare.

În rândul terapiilor acceptate și recomandate de către terapeuți se află și psihodrama, o metodă de intervenție terapeutică care are foarte multe în comun cu arta dramatică. Nu întâmplător, O familie fericită are ca subtitlu „psihodramă ambulantă”; de la un punct încolo spectatorul nu mai asistă la monologurile celor doi, ci începe să se foiască, pentru că începe să-și dea seama că și el a trecut pe acolo, și lui i s-a întâmplat asta; multe dintre dialoguri își pierd partea de absurd, devin firești.

Cei doi, la final, după ce au trecut prin toate stările posibile, vin în fața publicului ca să-și primească aplauzele. Un gest pe cât de firesc, pe atât de necesar după un astfel de spectacol: nimeni n-a rămas impasibil și, mai ales, niciunul dintre cei aflați acolo n-a rămas „neafectat” de valurile de emoții.

O familie fericită a avut prima reprezentație în cadrul Zilelor unteatru, un festival de vară (aflat la a XI-a ediție) devenit tradițional, prin care cei de la unteatru celebrează teatrul și întâlnirea cu spectatorii. E de revăzut spectacolul, căci este dintre cele care nu au două reprezentații la fel.

PS: „Psihodrama este o formă de psihoterapie individuală sau de grup prin care persoana este provocată să descopere răspunsuri noi la o anumită situație și să devină o ființă autonomă și spontană. Adică, să-și restructureze modurile disfuncționale de a fi în raport cu ceilalți prin antrenarea resurselor de spontaneitate și creativitate. Psihodrama explorează prin acţiune problemele individului, care își explorează într-un cadru securizant resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele sau visele.”