Memoriile de război ale lui G. Topîrceanu

Motto1: „Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment Măria Sa a scos din buzunar o batistă cu care s-a şters la nas.” G. Topîrceanu

Motto2: „Napoleon a întârziat la Waterloo puțin și s-a dus de-a dura cu toată gloria lui!” Jaroslav Hašek

Sperând într-o miraculoasă apropiere de casă, G. Topîrceanu, prizonier de război, pretinde că a lucrat la căile-ferate şi reuşeşete să ajungă de la Pirin Planina, de la marginea lumii, la Sofia. Când este suspectat că a minţit, este trimis să muncească la lopată, muncă de lagăr. Se îmbolnăveşte şi este spitalizat. Cum boala nu e gravă, Topîrceanu caută o soluţie să nu se mai întoarcă în frig: va fi secretarul unui medic grec (care era doar farmacist) şi, prin cerere, aprobată din lipsă de cadre medicale, primeşte în grijă bolnavii de pe etajul al patrulea. Ca să facă faţă, citeşte necontenit cărţi de medicină, dar se teme să formuleze diagnostice. La triajul pacienţilor, are grijă să-şi aleagă dintre aceia care i se par mai curând leneşi decât bolnavi, aşa că la etajul lor, cu mult noroc, nu moare nimeni.

Am căutat pe hartă Pirin Planina, o zonă muntoasă din sud-vestul Bulgariei, astăzi parc naţional. În acest loc greu accesibil, ajunge ca prizonier (unul din cei 28 000 de prizonieri români) sergentul G. Topîrceanu, din Regimentul 3 Artilerie Grea, în urma pierderilor masive suferite de armata română la Turtucaia.

În prima parte, Amintiri din luptele de la Turtucaia, experienţa războiului este asemănătoare, să zicem, cu cea din romanul Pe frontul de vest nimic nou, Erich Maria Remarque, şi chiar cu aceea, mai cunoscută, poate, din romanul camilpetrescian, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Ceva similar, ca intensitate, am citit în Educaţie europeană, proza lui Romain Gary.

Experiența de prizonier este reconstituită sub formă memorialistică, astfel încât ai zice că nu există, ca în cazul unui jurnal, o suprapunere perfectă între timpul trăirii şi timpul relatării. Totuși, descrierile rămân vii, iar capacitatea de a crea tablouri dramatic-absurde este foarte puternică. Trecutul rămâne, jupuit de viu, în prezent. Memoria adaugă noi elemente, astfel încât în scris rămâne şi contextul (starea, atmosfera) în permanenţă actualizat.

Pe malul Strumei bulgăreşti, prizonierilor le este îngăduit, pe un frig teribil, să intre în apă ca să se spele, nu să şi bea din ea, din cauza presupusei infestări cu holeră. Topîrceanu coboară spre mijlocul apei. Un camarad priveşte spre celălalt mal şi îl ceartă pe unul de-ai lor, care ar fi trecut dincolo. Topîrceanu însă nu-l văzuse pe fugar, cu toate că ar fi trebuit. Când se întorc la tren, află că un prizonier tocmai îşi dăduse sufletul. Asta văzuse camaradul, un suflet trecând dincolo, pe celălalt mal:

„Primul lucru pe care-l cer acum starşului este să dea voie oamenilor să se scalde, pe rând, în apa Strumei.

Am crezut că toţi vor da năvală. Dar prea puţini mi-au ascultat îndemnul ajungând pe malul apei, unde m-am dezbrăcat cel dintâi ca să fac o baie rece. Se vede că nu prea aveau ei încredere în această apă străină, care spumegă mânios şi bolborosea pe bulgăreşte, măcar că la culoare semăna aidoma cu ale noastre.

Pe când mă îmbrăcam, un om care se spăla pe faţă, puţin mai sus, se opreşte şi strigă privind spre mijlocul apei:

― Und’ te duci, mă?

Cum rămăsesem numai noi doi, mă uit şi eu într-acolo, să văd cu cine vorbeşte. Dar nu zăresc pe nimeni.

― Mă, n-auzi? încotro ai luat-o?… strigă iar cel de pe mal, cu mâna streşină la ochi.

Îi urmăresc privirea şi iar nu văd pe nimeni.

― Cu cine vorbeşti? întreb eu.

― N-ai văzut? Cu unul de-ai noştri, care a trecut dincolo…

― Ţi s-a părut.

În adevăr, era încă lumină mare ― soarele abia apunea după munte ― şi Struma nu părea mai lată aici decât Oltul nostru. Dacă un om încerca să fugă trecând apa, ar fi fost cu neputinţă să nu-l văd şi eu. Omul cu care am vorbit s-a întors încet la vagoane. A avut, desigur, o halucinaţie, din cauza oboselii şi-a slăbiciunii.

L-am lăsat să plece, ca să mai rămân câteva minute acolo, singur pe malul apei, în liniştea amurgului. Stând cu spatele spre tabără, puteam să-mi închipui că nu mai sunt prizonier, să am iluzia că sunt liber. Şi încercam să prelungesc cât mai mult clipele acestea de linişte şi singurătate ― căci după atâtea zile de promiscuitate forţată, nevoia de izolare fizică, nevoia de a mă simţi singur măcar câteva minute ajunsese mai chinuitoare pent¬ru mine decât însăşi nevoia de hrană.

N-a trecut însă mult şi un ceasovoi a venit să mă caute, să mă întoarcă la tabără. Şi-mi tot spunea ceva pe drum, în limba lui, dar nu înţelegeam nimic. Abia când am ajuns la vagoane, am văzut despre ce-i vorba.

Murise un om.” (pp. 107-108)

Chiar dacă ai citit din Topîrceanu destul de multe pagini, şi nu doar din delicata, suav-ironica lui poezie, tot nu îl poţi recunoaşte uşor în Amintirile… de pe front, în scrisul amar, dar lucid, de bun observator al teatrului de război. Aceste însemnări sunt copleşitoare prin adevărul pe care faptele relatate reuşesc să-l transmită. Scriitorul mărturiseşte, de altfel, că nu face operă de ficţiune, ci istorisire simplă a întâmplărilor pe care le-a trăit. Conştiinţa celui care scrie este a unui supravieţuitor. Cum s-a văzut războiul în mare, de la distanţă, din presă, e altă poveste. Cum s-a văzut războiul de pe malul bulgăresc al Dunării, G. Topîrceanu ştie şi doreşte să spună, depăşind trauma prin scris.

Foame şi sete, nopţi petrecute în tranşee, în ploaie şi frig, lângă Dunărea mereu tulbure, aducând în valuri cadavrele soldaţilor ucişi într-un măcel. Cei care nu apucă să se urce pe bacul venit să recupereze din armată (şi Topîrceanu e printre ei) constituie pradă de război şi iau drumul provinciei Macedonia, toată numai spini şi piatră seacă. Bulgaria nu era pregătită pentru întreţinerea unui număr atât de mare de prizonieri. Ostilitatea faţă de români (sunt şi francezi, sârbi, italieni, britanici printre prizonieri) este veche şi se explică printr-o serie de conflicte legate de stăpânirea Cadrilaterului, anterioare acestui moment.

Războiul înseamnă cruzime nejustificată, dar şi acte de neverosimilă umanitate. Laşitate, tentative de dezertare, execuţii sumare, dar şi eroism inutil. Haos, soldaţi neinstruiţi, răni deschise, pierderea legăturilor cu cei de acasă. Topîrceanu e dat dispărut şi considerat mort pe front. I se face pomenirea, în timp ce el se afla (viu, nu şi nevătămat) la Pirin-Planina.

După război, aflăm din Povestea lui G. Topîrceanu, biografia lui Alex Tocilescu, în redacţia revistei Viaţa românească, la Iaşi, Sadoveanu se mira că prietenul şi partenerul său de şah este apatic. Presupunerea că războiul, cu episodurile sale comice şi tragice, a schimbat firea histrionică a lui Topîrceanu este corectă.

Amintirile luptelor de la Turtucaia, dar mai ales perioada prizonieratului bulgăresc are, în viziunea lui G. Topîrceanu, accente de comic absurd pe care le recunoaştem la Jaroslav Hasek în Peripetiile bravului soldat Svejk sau la Jiří Marek în Unchiul meu Ulise. În limba bulgară, mişcă înseamnă şoarece. Iată un dialog dintre un român şi un bulgar, în urma unei viituri:

„— Mişcă… zise bulgarul pe limba lui, arătând cu capul spre fundul gropii.
— Mişcă, moaş-ta pe gheaţă! i-a răspuns rumânul, plictisit. Tu nu vezi că-i mort?” (p. 131)

Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina de G. Topîrceanu