Treisprezece, spaime și remușcări

Motto: „Am spus că poate viața ta ar fi mai ușoară dacă ai ști că orice carte ai citi te-ar pune pe picioare atunci când ți-e rău.” Bogdan Răileanu

Antologia de faţă, extrem de reuşită, reuneşte semnăturile unor scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi: Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Allex Trușcă, Mihai Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan.

Sunt treisprezece autori, aşa cum înţelegem şi din titlul acestui volum al cărui fir roşu este proza fantastică – categorie estetică definită clasic prin ezitarea între raţional şi iraţional. Dificultatea de a face faţă fantasmelor este tema de bază, dar volumul capătă complexitate prin surprinderea unei serii de laitmotive existenţiale: singurătatea, introvertirea, neputinţa comunicării cu cei dragi, fragilitatea vârstelor lăuntrice, pasul spre maturitate, lectura ca terapie şi figura autorului, oraşul-labirintic etc.

Înainte să te retragi din lumea ta este o proză în care Bogdan Răileanu, un scriitor remarcabil, așa cum îl știm din romanul Să nu lași moartea să te găsească, face un elogiu al cărții, leac pentru toate bolile trupului și ale sufletului. Textul are structura unei utopii de tipul Ray Bradbury. Cine citește se vindecă. Recititul nu are aceeași eficiență în planul vindecării, este nevoie mereu de ceva nou, neobișnuit și valoros:

„Dar din cei internați în spitale, doctorii au observat că pacienții care aveau cu ei o carte și citeau trăiau mai mult.” (p. 69)

„Într-un colț e Biblia. O scoate, se uită la ea. E plină de praf. A citit-o și el în primele câteva săptămâni când a fost internat. Citeau cu toții în salon. Unii mureau cu cartea în mână. Credință, spunea un moșulică, n-a avut credință. A luat cartea și s-a așezat în pat. S-a uitat la crucea aurie desenată sub cuvântul BIBLIA și a trecut cu mâna peste ea. Să crezi cu adevărat însemna să crezi că acest semn cu care se deschidea cartea reprezenta semnul unei suferințe fără margini, că în colțurile acelei cruci fusese bătută în cuie o poveste adevărată. A lăsat cartea pe piept și a închis ochii. Un somn leneș l-a cuprins.” (pp.79-80)

Pavel Nedelcu reface în Buchete urbane traseul unei femei în vârstă care vinde flori pentru a-și plăti facturile. Pensia este insuficientă. Călătoria prin București, cu tramvaiul, surprinde diversitatea tipurilor sociale – oameni indiferenți, suspicioși, agresivi, cumsecade, nedrepți etc.

Între secole, de Mihai Ene, este o călătorie în timp, avându-l alături pe Thomas Mann.

În Herr, Doina Ruști pune în evidență figura scriitorului, un personaj enigmatic, care trezește curiozitatea celor mici.

Tudor Ganea scrie o literatură de atmosferă – lumea inconfundabilă din FZN. Săritorul este o proză cu accente de poem, plecând de la tema ieșirii din copilărie, căutarea modelelor și a propriei identități:

„În wild west-ul agorei nouăzeciste, puștii coagulau în jurul unor personaje care reușeau să fascineze sau să se impună printr-un fel sau altul. Fiecare astfel de personaj avea arealul lui, exact ca-n basme. Astfel, terenul de la tramvai era zona lui Sene – cel mai bun fotbalist din cartier. Barul Cazemată – zona lui Ainur Tătarul – smardoiul FZN-ului. Terenul viran de pe faleză – zona fraților Antoci – cei mai mari cocicari din cartier. Mă lipisem de toți. Mai puțin de Luci – tăticul săriturilor de pe dig. Trebuia să-l bifez. De asta sărisem. Numai așa digul putea deveni și al meu.” (p. 188)

Allex Trușcă, prezent în această antologie cu două texte, scrie inginerește, concentrat și eficient. Proza lui folosește elementele distopiei. În Cad oameni, pe lângă ideea în sine a unei epidemii de sinucideri, pe lângă imaginea orașului contaminat, interesantă este și alternarea punctului de vedere, în relația părinți-adolescenți. La nivel de metaforă, Cad oameni surprinde momentul de maturizare dureroasă a copiilor. Fie că nu știu cum să procedeze, fie că sunt egoiști, adulții nu reușesc să elimine zidul de singurătate care îi separă pe membrii aceleiași familii:

„Încearcă inutil, până și un copil de zece ani ca el îşi dă seama că ascund ceva: privirile lor se întâlnesc pentru o clipă întrebătoare și apoi se ascund în farfurii, mamei îi tremură mâna când toarnă cu polonicul, tatăl stă cu urechile ciulite, gata de atac. Adulții n-au prea multe de vorbit.” (pp. 200-201)

Judecata de apoi, al doilea text semnat de Allex Trușcă, este scris în siajul Procesului kafkian. În loc de examen, Paul este nevoit să facă față unei judecăți. Primul lucru neobișnuit pe care trebuie să-l facă este să completeze, într-un fel de hipnoză, un chestionar:

„Primele întrebări sunt ușoare, trece repede de ele, n-a ucis, n-a făcut ucidere de om, cum scrie acolo, n-a mutilat și schingiuit oameni, n-a făcut pe cineva să sufere de foame, nici adulter, el știe că doar cei căsătoriți fac asta, altfel nu se pune, oscilează un pic dacă a trădat sau a făcut pe cineva să verse lacrimi de suferință, bifează da că a mințit, mai bifează la fel și altele, iar ultimele întrebări i se par cu totul din alt film, unul de acum sute sau mii de ani, dar nu, n-a mișcat vergeaua de metal a balanței, n-a micșorat banița de grâu, n-a falsificat măsura cotului. Lui Paul îi vine să râdă, însă își dă seama că e foarte obosit, n-a mai avut de mult așa somnolență, poate-i de la urcatul scărilor, de ce n-o fi luat el liftul, cine știe.” (pp. 211-212)

Octavian Soviany aduce în prim-plan în Povestea contesei Haremburga tema iubirii demonice, o istorie înfricoșată al cărei punct culminant apare în ultimul paragraf, acoperind finalul. Din iubire, oamenii săvârşesc tot felul de păcate, de la trădare, la crimă. Haremburga e nefericită și, ajutată de amantul cel tânăr, își ucide soțul, având grijă să ascundă urmele. Soțul ucis se răzbună, chinuind-o, de pe lumea cealaltă, cu tot felul de apariții – pereții odăii contesei se umplu de pete de sânge. Fără să dezvălui ce s-a întâmplat între timp, să spunem că apar, la modul general, spaimele și remușcările care împing lucrurile mai departe. Transcriu finalul, a cărui frumusețe mi-a amintit de o povestire a lui G.Garcia Marquez intitulată chiar Spaime de august – într-un castel, niște turiști care au rămas acolo peste noapte constată cu groază că se află, din pricina unei bucle temporale, în camera în care se petrecuse o crimă pasională, o cameră în care mirosea a fragi. La Octavian Soviany, imaginea trandafirilor, flori mistice, devine mărturia miracolului și a izbăvirii. Trandafiri, nu fragi, însă tot uluitori:

„Atrași de strigătele femeii și de lumina care răzbătea de sub ușa temniței, paznicii veniră într-un suflet, descuiară lacătele și traseră zăvoarele. În celulă era lumină ca ziua. Contesa zăcea moartă în culcușul său de paie sărman, iar la picioarele ei, se ivise , dintre lespezi, o tufă mare de trandafiri.” (p. 273)

Un avantaj evident al antologiilor este diversitatea de stiluri, de „voci” narative, maniere şi tehnici de spunere a poveştii. Treisprezece este o ilustrare a talentului de a folosi iscusit spaţiul restrâns al povestirii pentru a crea ramificaţii psihologice şi etice cu rezonanţă în sensibilitatea cititorului.

Treisprezece. Proză fantastică – antologie