Simona Antonescu este autoarea romanului Fotograful Curţii Regale – romanul cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România.
Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poartă cu două veacuri în urmă, în Principatele Române. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar însufleţeşte destine individuale, ci dă viaţă şi tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Această călătorie de şase ani în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentică evadare în trecut.
Pe moşiile Ţării Româneşti, grînarul marilor imperii, sau în bătălii pe mare şi pe uscat, pe uliţele tîrgului Bucureştilor, traversate de picioare desculţe şi taine de palat, sau la Constantinopole, în serai şi catacombe, printre intrigi şi capete tăiate, istoria îşi urmează cursul.
Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim –, se situează sub aceeaşi inscripţie heraldică: Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul.
„Îţi voi arăta lucrurile, aşa cum au fost ele.
Îi voi chema pe toţi în jurul tău. Vei simţi mirosul prafului de puşcă şi vei auzi chiotele sărbătorii de Armindeni. Vei îngheţa de frig pe cîmpurile de luptă şi te vei topi de arşiţă la vremea secerişului, pe moşiile boierilor Sămărghiteni.
Te voi trimite călare pînă dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taină de la Manuc. Vei gusta de-a valma plăcinte olteneşti şi sugiucuri turceşti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu grîu şi-ţi vei scăpa viaţa în pivniţa culei bătrîneşti ori în apele Dunării.
Vei aşeza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alături de meşterii braşoveni şi vei apăra apoi şantierul cu preţul vieţii, în noaptea plină de spaime şi speranţe a intrării Armatei Dunărene în Bucureşti.
În jurul tău vor dansa cadîne cu văluri de mătase şi fete din bărăganurile Ţării Româneşti, în vreme ce din depărtare va răsuna clocot de luptă.
Vei iubi.
Vei duşmăni.
Vei păcătui şi te vei ierta.
Vei ieşi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat.
Vino cu mine!” (Simona Antonescu)
Simona Antonescu s-a născut la Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în localitatea Ţintea (judeţul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.
A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale – romanul cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014,
şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller şi a fost reeditat în 2016 în colecţia „Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, Darul lui Serafim.
-fragment-
Când copilul se îndreptă brusc în spinarea lui, strângându-l uşor între coapse, calul fornăi a ascultare. Pe marginea zării, pe deasupra corniţelor verzi ale holdei abia înspicate, se ivise un ghem de praf mai mic decât pumnul. Băiatul îngustă ochii şi făcu mâna streaşină. Calul ciuli urechile. De-ar fi avut şa cu scări, acum s-ar fi ridicat în ele, ca să se înalţe puţin. Dar încălecase de-a dreptul, fără nimic între el şi animal în afara iţarilor rămaşi de la fraţii mai mari.
Din ghemul de praf se desprinse numai pentru o clipă o siluetă cât aşchia, iar veşmântul străluci a bogăţie în lumina soarelui de mai. Apoi depărtarea înghiţi din nou totul într-un singur nor ce se apropia. Clipa însă fu destulă copilului ca să înţeleagă ce vede. Trase cu putere aer în piept, îşi înfipse călcâiele goale în burta calului, depărtă coatele de trup şi strigă ca pe o mare bucurie:
– Diiieee, Zmăule! Diiieee, drăguţule! Ei sunt! Sosesc!
Calul purta cu uşurinţă aşa povară mică în spinare şi porni ca vântul către conacul boieresc, umflând umerii cămăşii băiatului şi făcându-l să pară astfel un voinic în toată legea. De-a stânga şi de-a dreapta drumului, holda verde se pleca pe urmele lor ca agăţată de gleznele calului.
Din fruntea cetei de călăreţi în galop, Manuc arătă însoţitorului său copilul din zare care alerga mâncând pământul, chiuind sălbatic.
– Acela-i de-al Sămărghitenilor, spuse, veselindu-se, iar Vlaicu cluceraşul îşi trase calul aproape, ca să-l poată auzi mai bine. Pesemne că l-au trimis strajă, să dea de veste când sosim.
Rădvanul cu blazon pe uşile amândouă, cu capra surugiului îmbrăcată în catifea, cu canafi la stâlpişori şi cu două rânduri de cai, venea gol în spatele convoiului, căci Manuc călătorea ca întotdeauna în frunte, călare. Îşi luase acest obicei de la oamenii locurilor acestora care erau pe placul său, din multe pricini.
De cum punea piciorul în Ţările Române se simţea slobod de toate constrângerile Constantinopolului ori ale Rusciucului, aflate într-o aşa mare fierbere, încât orice gest făcut fără chibzuială putea fi iute plătit cu capul. La cele dintâi intrări în ţară, călătorise după cum îi cerea rangul său de mare zaraf, negustor cu toptanul şi, mai târziu, paharnic.
Rădvanul cu toate însemnele rangului era depăşit, pe drumurile pline de gropi şi praf, de poştalioane mânate de surugii care păreau fugăriţi de necuratul. În picioare pe caprele simple de lemn, roteau deasupra capului biciuştile şi trosneau în aer din pleasna în trei de la vârf, chiuind ca la sfârşitul lumii. Caii mâncau foc. La început, Manuc dădea într-o parte perdeluţele şi scotea pe ferestruici un chip uimit. Apoi se potrivi locurilor şi începu a aduce cu sine, în călătorii, calul pe care îl păstra legat la spatele rădvanului boieresc până când ajungea aici, după care îl încăleca şi lăsa rădvanul în urmă.
La cei 37 de ani, cu trei copii mici acasă, în Rusciuc, şi dorindu-şi-l grabnic şi pe al patrulea, pentru că soţia sa era cu mult mai tânără – aşa cum se cade unui negustor de rangul său – şi sănătoasă, Manuc era un bărbat între două vârste de la care apropiaţii s-ar fi aşteptat să i se fi cuminţit de acum pornirile cele sălbatice ale tinereţii.
Apropiaţii lui însă rămâneau în Rusciuc atunci când el îşi făcea afacerile în Bucureşti ori pornea să vadă holdele pe care le va cumpăra în toamnă, ca să le ducă apoi pe drumurile Vienei şi ale Constantinopolului. La auzul chiotelor ce străbăteau Ţara Românească şi la vederea vieţii aprige şi clocotitoare de aici, sângele lui Manuc răspundea ca în anii primei tinereţi. Îi plăceau sârbele bătute parcă-n duşmănie cu cizma la pământ şi cântecele pline de sudălmi ale fetelor amăgite de flăcăi. Nu ştiai bine de se războiesc ori joacă, atunci când începeau a chefui.
Făcu semn din cap cluceraşului să-l urmeze, dădu pinteni calului şi ţâşniră amândoi dintre cetaşi, vânturând la rândul lor grâul verde de pe marginea drumului. În faţa lor, copilandrul trimis să dea de veste vrăjea calul la ureche şi întorcea din când în când capul peste umăr, măsurând distanţa, din ce în ce mai îngrijorat.
Intrară în sat şi străbătură Mironeştiul ca săgeţile, răsculând în spatele lor câinii curţilor şi copiii uliţilor, ridicând praful şi scoţând de prin ungherele gospodăriilor femeile care ieşeau cu gurile acoperite de câte un colţ de basma. Vreun flăcău îşi arunca cuşma de pe cap la trecerea lor şi slobozea un chiot ascuţit, înflăcărat de goana cailor.
În poala făgetului se făcu ruptura, copilul tăind de-a dreptul prin pădurice, ca unul căruia nu-i erau de trebuinţă cărările, iar Manuc şi Vlaicu urmară linia mai lungă a drumului.
– Ne-a răzbit ghiaurul, râse din tot sufletul Manuc.
Sursa foto: Facebook – Simona Antonescu
