Gorila care voia să se facă mare- Jill Tomlinson (recenzie)

Pongo e prietenul lui Buf . Sau, mă rog, ar putea fi. Face parte din marea familie a puilor de animale și păsări – cei mai buni prieteni ai „puilor de om”. Pongo are și el niște părinți extrem de iubitori și chiar și o soră. Ba are și niște prieteni cu care se joacă zi de zi, într-o lume ce pare izolată de toate pericolele. Nu derulez aici firul narativ al poveștii, vă las să-l descoperiți împreună cu cei mici, doar vreau să punctez ceea ce mie mi se pare ca fiind „punctul tare” al lui Jill Timlinson. Autoarea are grijă și de data aceasta să provoace copilul (și adultul de lângă el) să caute, să afle cât mai multe despre cum trăiesc gorilele, ce e cu habitatul acestora, de ce urcă pe vârfuri de munte și cum de-și părăsesc pădurile mult-iubite. Un personaj-cheie al întregii povești este Prăjină, „omul bun”, adică opusul vânătorului, cel de la care învață foarte multe (copiază printr-un mimetism simpatic descris în paginile cărții) și despre care noi, cei mari, trebuie să-i vorbim celui mic: de ce Prăjină nu se apropie de gorile, de ce stă și le studiază de la distanță, de ce le apără atunci când vânătorul vine să le strice liniștea.

„-Dar ce va face Prăjină? a zis Pongo. Mi-a salvat viața. Ar trebui să-i mulțumesc.

– Bătrânul are nevoie doar de un somn bun, a spus tati. Vârsta își spune cuvântul, la fel ca și în cazul meu. N-are rost ca el să-ți salveze viața, dacă tu stai aici ca să ți-o pierzi apoi. Hai să mergem. Îi ajungem din urmă pe ceilalți, ne odihnim și mâncăm ceva. Apoi plecăm în munți.

Pe drumul de întoarcere, Pongo i-a spus tatălui său:

– Hopa n-ar fi trebuit să se furișeze așa, nu? Mai are multe de învățat.

– Ei bine, singurul om pe care îl văzuse până acum era Prăjină, care e cumsecade. Nu știa că mai există și alt fel de oameni. Cred că bubuitura a speriat-o. La fel ca tine, va trebui să învețe că există oameni buni și oameni răi. Și că trebuie să afli ce fel de oameni sunt înainte de a te apropia de ei.”

E foarte greu să-i explici unui copil de vârstă mică ce este o calitate umană, care este abstractul abstractului în sine, să-i explici cum să facă diferența între o calitate și opusul acesteia, defectul. Și, mai ales, este al naibii de greu să-i explici că (trebuie să) îți iubești aproapele așa cum e, cu bune și rele. Ei da, Pongo are și defecte, dar și calități; iar restul personajelor sunt asemenea lui, adică „imperfecți”. Și aici stă cheia frumosului din această carte: regăsim între coperți o lume ce pare pierdută iremediabil pentru mulți dintre noi. Dar rămân la ideea că prin intermediul unor astfel de cărți putem reînvia această lume și… o putem păstra. Ne putem crea propria noastră lume. La fel de frumoasă și de plină de oameni buni. Depinde de noi, părinții.

Abia aștept următorul volum din serie, să completez seria de prieteni imaginari ai fiicei mele. Și, astfel, să-i mai lărgesc cu încă un pas orizontul cunoașterii.

Editura: Nemira