Cunoșteam din copilărie Medgidia, cu dealurile sale și casele joase, cu atmosfera sa plină de arome și culori, străbătută de apa canalului Dunăre – Marea Neagră, care te face să simți apropierea celor două ape copleșitoare ce se unesc undeva, departe. Te afli acolo pe un teritoriu îmbrățișat de la distanță de aceste două repere, iar sufletul locului are nuanțe inedite, se simte multiculturalismul, adierile fiecăreia dintre națile ce s-au aciuat acolo de-a lungul veacurilor. Copil fiind, nu știam din ce se trag senzațiile pe care le aveam. Dădeam vina pe harbuji sau pe piersicile parfumate pe care le înfulecam pe acolo, când mergeam în vizită la niște prieteni de familie. Am început să citesc romanul lui Cristian Teodorescu având în minte căsuța cu curtea în pantă, cochetă și primitoare, la care trăgeam de câte ori ne întorceam de pe litoral, într-un popas ce ușura un pic lungimea drumului către casă. Nu am putut face abstracție de amintirile proprii, le-am suprapus cumva peste frazele şi contururile oferite de această carte. Şi am regăsit o Medgidie mult mai seducătoare decât o ştiam eu, o Medgidie aflată în pragul celui de-al doilea război mondial, în care viețuiesc laolaltă turci, tătari, evrei, armeni și, desigur, români.
Hotelul Traian, prăvălii mici, o farmacie, două brutării la câteva sute de metri distanță una de cealaltă, primăria, sala de baluri și de întruniri a orașului, două cârciumi, judecătoria, un atelier fotografic, încă un hotel, geamia, iar printre ele case și mai așa, și mai pe dincolo. În deal, cartierul turcilor, cu case fără ferestre la stradă. (pag. 18)
Deşi intră în categoria romanelor, „Medgidia, orașul de apoi” se înfățișează ca un calup de povestiri pe care le poți parcurge în ordine sau pe sărite, având autonomie în vreme ce se încadrează în rama largă a cărții. Sunt personaje pe care le putem urmări de-a lungul acestor povestiri, în diferite etape sau ipostaze, iar cadrul, evident, este comun. Ceea ce face, alături de alte aspecte importante, ca eticheta de roman să pară justificată. Chiar şi titlul sugerează ideea că avem o carte despre oraş, prin intermediul oamenilor sau despre oameni prin mijlocirea orașului în care destinul a vrut să se nască sau să locuiască. Valurile nefaste ale istoriei mătură sumedenia de destine amintite în aceste povestiri. Mai întâi vin legionarii, apoi războiul, apoi comuniștii. Ce mai rămâne în urma lor?
Orașul își revenea, dar veselia de până acum câțiva ani, cum și-o amintea Haikis, nu s-a mai întors. Legionarii lăsaseră o umbră lungă în urma lor. Cei care-l pupaseră în cur pe Stelian fuseseră băgați într-un soi de carantină – se ferea lumea de ei. Cârciuma lui Fănică era, mai nou, locul de întâlnire al notabilităților. Primarul venea cu birja, la prânz, să mănânce o schembea cu ardei iuți și momițe la tigaie. (pag. 62)
Nu aș putea să mă rezum la o anume povestire din cele ce alcătuiesc trupul acestui roman. Fiecare are ceva al său, care o face specială în cadrul ansamblului. Personaje, întâmplări cu sare și piper, arome și gusturi, toate se amestecă într-un melanj delicios. Cafeaua lui Sarkis, Orient Express, Un pocher pe rusește, Pacea la o ciorbă de burtă sau Kadish de negustor sunt doar o mică parte din mănunchiul prozelor ce zugrăvesc Medgidia, orașul de apoi.
Se isprăvește Ramadanul și se pun turcii pe benchetuială. Tăiau la berbecuți pentru pilaf și-și zburătăceau orătăniile prin curte. Le luau gâtul și le băgau la frigare. Prinsese tot orașul miros de șuberek. Cine avea prieteni printre turci – și cine n-avea? – se ducea la ei să petreacă. (pag. 67)
Se folosește adeseori denumirea de „frescă” pentru a indica imaginea de ansamblu pe care o oferă un anumit roman. În cazul „Medgidiei” lui Cristian Teodorescu aş opta pentru ideea de tablou, un tablou compus din fraze, din izuri pătrunzătoare şi arome învăluitoare, din culori vii şi voci pestrițe care îşi deapănă istoriile personale în cadrul amplu al istoriei locului. Confluența Orientului cu Occidentul este cel mai bine reliefată în peisajul dobrogean, în care se înscrie şi oraşul de suflet al scriitorului. Mi-a plăcut mult această carte și, în atmosfera aceasta estivală, îmi fuge gândul la paginile sale, la scriitura ce-mi amintește și de Cartea șoaptelor a lui Vosganian, dar și de Marquez, pe alocuri, conturându-și totuși aerul unutulmaz (n.m. – de neuitat), autentic, care îmbină amprenta locului cu nostalgia personală. Cred că este una dintre cărțile ce-și va păstra de-a lungul timpului farmecul, confirmându-și astfel valoarea literară.
Editura Polirom
Colecția : Top 10+
Anul apariției : 2012
Nr. de pagini : 276
ISBN : 978-973-46-3201-5
Puteți găsi cartea pe Elefant, Libris.ro sau pe site-ul editurii.
