Aventurile câinelui Păianjen

„Te ajut eu. Pornim la drum imediat ce se luminează.” Andy Mulligan

Frumoasă carte pentru copiii de orice vârstă, Aventurile câinelui Păianjen surprinde aparent doar relația specială a unui băiat minunat cu un cățel simpatic. De fapt, sunt aduse în discuție multe alte lucruri dureroase. Un cățel se dovedește mai mult decât un animal de companie, este un prieten care suplinește o absență.

Una dintre temele cărții este aceea a comunicării dintre copii și adulți. Lui Tom nu-i place la școală, nu pentru că există reguli, ci pentru că este, în repetate rânduri, ținta răutății unor colegi de clasă. Nici profesorii și nici părinții nu stau grozav la capitolul comunicare emoțională. Confruntările verbale de tot felul îl afectează pe Tom, care a învățat totuși să ignore jignirile și să evite situațiile conflictuale. S-a obișnuit cu Robert Tayler, liderul grupului de băieți fanfaroni. Sensibil, Tom nu este însă slab de înger, nici văicăreț.

Elevii se află sub monitorizarea unui profesor, ceea ce nu înseamnă că numărul abuzurilor se diminuează. Când este întrebat, la școală, de ce plânge sau de ce pare neliniștit, Tom se preface vesel. Își ascunde tristețea.

La oră, Tom este certat, fiindcă nu are temă (nu mai avea calculator) și a venit cu o cămașă murdară (nu funcționa mașina de spălat). Profesorul îl expune, inutil și iresponsabil, pe băiat ironiei colegilor, fără să-și dea seama care este cu adevărat situația lui. Bibliotecara școlii este singura care observă că lucrurile nu sunt ordine cu Tom, ea îl va îmbrățișa, fără să-l mai întrebe nimic, la un moment dat, când ochii lui Tom se umplu iar de lacrimi.

„— Te simți bine, Tom? se auzi o voce.

Era doamna Mourna, bibliotecara. El nici n-o observase, dar ea îl văzuse când a intrat și îl urmărise cu privirea.

— Da, doamnă.

— Ce citești?

— O, ceva… am găsit-o aici.

— Ce mai face tatăl tău?

Tom clipi să-și scuture lacrimile.

— Bine, doamnă, mulţumesc. Lucrează.

— Bun. Dacă s-ar întâmpla ceva, ai veni să-mi spui, nu-i aşa?

— Da, doamnă. Mulțumesc.

Bibliotecara era aplecată ușor spre el.

— Cum te descurci până acum? l-a întrebat. Primul an e cel mai greu. Îți place la școală?

Tom aprobă din cap disperat. Își ținu respirația pentru că îi era limpede că o să înceapă să tremure. Ochii îi ardeau, dar s-a străduit să-i ţină larg deschişi ca să rămână uscaţi.

— E minunat, a zis el și a schiţat un zâmbet. Mulţumesc, doamnă. Îmi place foarte mult.” (p. 70)

Tom nu are încredere în adulți și nici nu știe exact cum ar putea vorbi cu cineva despre situațiile stânjenitoare în care este pus de alți copii. Tatăl este permanent ocupat cu munca, iar mama lipsește din motive neclare. Tom refuză să-și vadă mama, cu toate că îi e dor de ea. O consideră vinovată pentru situația lui. Crede că l-a abandonat.

Adevărată problemă a lui Tom este singurătatea. Când primește cățelul, Tom e fericit, fiindcă îi poate vorbi unei ființe care-i dă și impresia că-l înțelege, mai ales că Păianjen se străduiește să fie un câine bun, lucru care nu-i prea reușește. La tot pasul, Păianjen intră într-o încurcătură: într-un moment de derută, roade tot ce prinde, și pinguinul de jucărie primit de Tom de la mama lui, face praf monitorul calculatorului, se urcă pe acoperiș, la sfatul viclenei pisici Luna, și coboară greu de acolo, provoacă ciocnirea unor mașini și fuge de acasă, de teamă că va fi pedepsit. Cățelul îi seamănă lui Tom.

Problematica mai gravă a cărții se traduce și se înseninează, pe înțelesul copiilor, într-un stil dinamic, plin de speranță și chiar de umor. Tom și câinele său au multe în comun: sunt aventuroși, simpatici și isteți. Își tratează dușmanii cu bunăvoință și îi ajută să iasă din bucluc – Tom nu-i abandonează pe băieți sub ruine. Păianjen o salvează pe vicleana pisică Luna.

Poate că un final fericit nu este, în general, convingător, de vreme ce în realitate învinge mai curând răul în confruntarea sa cu binele. Totuși, în cazul acestei cărți în care apar mai multe situații de viață și de moarte, cititorul speră ca totul să se termine cu bine: Tom să se descurce printre liniile de cale ferată cu motocicleta „împrumutată”, să coboare câinele și însoțitorii lui de pe platforma unui tren de marfă, băieții prinși de prăbușirea unor ziduri să scape aproape nevătămați, iar părinții să înțeleagă că iubirea nu se condiționează.

Cățelul Păianjen stă de vorbă cu alți câini, cu o pisică, apoi cu niște molii, cu o vulpe și cu un purice. La fel ca în „Micul prinț”, prin vocea vulpii vorbește înțelepciunea. Ea îi spune cățelului care este cheia prieteniei: să fii alături, la nevoie, de prietenul tău, să-l ocrotești și să-l ajuți să-și regăsească zâmbetul.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Andy Mulligan s-a născut în 1966 la Londra. A lucrat ca regizor de teatru, apoi profesor de teatru și de limba engleză în India, Brazilia, Vietnam, Filipine. În prezent scrie piese de teatru radiofonic, scenarii de teatru și film și cărți pentru copii. Romanul său de debut, Ribblestrop (2009), se va transforma în trilogie, adăugându-i-se Return to Ribblestrop(2011), premiat cu Guardian Children`s Fiction Prize, și Ribblestrop forever (2012). În 2010 Andy Mulligan publică Trash, care va fi ecranizat în 2014 și tradus în peste 30 de țări. A mai scris The Boy With Two Heads (2013) și Liquidator (2015).

Las mai jos alte fragmente:

„Câinele nu avea nume. Venise pe lume în urmă cu fix unsprezece luni şi jumătate și în fiecare zi din viaţa lui de până acum fusese destul de buimac. Cei cinci frați și cele două surori au dispărut dintr-odată, fără măcar un lătrat de la revedere, și nu s-au mai întors. Mama lui era prin preajmă, dar în cealaltă parte a casei. Când se deschidea uşa, o auzea uneori schelălăind, dar nu venea niciodată la el: era singur-singurel. Stătea acolo, într-o cutie de carton, şi singura creatură pe care o vedea din când în când era o pisică mare, argintie, care se cocoţa pe pervaz şi stătea cu nasul lipit de geam. Se holba la el fără să clipească, dar când a sărit o dată și a încercat să se ducă spre ea, pur și simplu i-a întors spatele. Cum stătea întins pe-o parte, îşi privea cercetător lăbuțele un amestec de alb-negru care se întindea pe tot corpul, un model învârtejit cu pete care urcau pe blana lui până la urechi și se risipeau când ajungeau pe față.” (pp. 9-10)

„Sunt multe reguli aici! E ca la şcoală…” (p. 22)

„Îl luă în brațe pe Păianjen.

— Chiar am crezut că te-am pierdut, băiete. Am alergat după tine și… Eşti singurul câine pe care l-am avut vreodată. Nu mi-am dat seama ce fac, iar tata e foarte supărat că am rămas din nou fără bani. Tot timpul, tot timpul rămânem fără bani. A spus că nu trebuia să te luăm, dar eu i-am zis că…

Păianjen îl linse. Păianjen îl linse din nou. Se târî mai aproape și simți mâna băiatului în jurul gâtului său.

—Te iubesc, să știi, spuse băiatul încetișor și îl trase în poală. Tata zice că trebuia să fi luat o pisică, dar nu e adevărat. Pisicile sunt egoiste, nişte fiinţe îngrozitoare, nu le suport. O să uităm tot ce s-a întâmplat și o să-i demonstrăm tatei ce câine incredibil de minunat ești – pentru că ești. O să afle și el într-o zi, Păianjen. O să-i arăt că ești cel mai bun.” (p. 35)

„— Așa că animalul perfect – și e de înţeles – ar fi fost o pisică, o fiinţă care să nu le dea bătăi de cap. Ai fost o alegere de moment, un experiment.

— Uau, spuse câinele. Aș face bine să mă port frumos, atunci. Va trebui să fiu mai bun decât o pisică și să am grijă să nu le fac probleme.

— E oare posibil?

— Este. Sigur că este.

Câinele se scutură, mai agitat ca oricând. Păianjenul se aşeză din nou pe nasul lui și zâmbi, mai larg de data asta.

— Dragul de tine! zise el chicotind. Mă întreb ce-ți rezervă viitorul. N-ai pedigri, nu ştie nimeni ce fel de corcitură ești… Eşti, oare, câine de vânătoare? N-aş zice. De pază? Nu. Eşti un câine de companie sau o creatură folositoare? lubitor, loial?

— Aş putea să fiu toate astea la un loc.

— Sau nici una.

— Măcar sunt prietenos.

— Eşti prostănac, şi ghinionist pe deasupra.

— Câinele închise ochii. Începea să-l doară capul și să vadă dublu.

— Cum îl cheamă pe băiat? Mi-ai mai zis, dar…

— Tom.

— Îmi place. Are un nume frumos şi uşor de pronunţat. Mă întreb… mie ce nume o să-mi pună.

— Dacă o să ajungeţi până acolo. Dacă nu se descotorosește de tine după cinci minute. Am nevoie de un nume.

— E atât de important să ai un nume?

— Foarte.

— De ce?

— Nu ştiu. Dar fără nume nu… exişti. Al tău care e?

— N-am avut niciodată un nume, prietene. Niciodată. Și uite că exist.

— Pot să-ți zic Firuţă? Mi-ai răspunde dacă te-aș striga aşa?

Păianjenul începu să râdă. Se ridică în aer și urcă înapoi spre tavan, învârtindu-se de zor.

— Spune-mi cum vrei, strigă el. S-ar putea să nu ne mai întâlnim vreodată.

— Stai, spuse câinele. Nu pleca.

Câinele privi cum dispare, și pe când scheună la el de la revedere, uşa se deschise. Se ivi femeia care îi dădea de mâncare. Îl ridică cu grijă și, înainte să apuce să se smucească, îl duse pe hol, unde aştepta un tânăr cu o geantă de piele. Câinele se lăsă băgat în ea, tremurând din toate încheieturile. Se întâmpla exact ce prezisese păianjenul. Femeia îl mângâie pe cap şi-l scărpină sub bărbie.

— Să ai o viaţă bună, dragule, căci numai una ai. (pp. 13-14)

„Phil râse.

Are ceva dintr-un şacal, spuse tatăl. Ba chiar și dintr-un crocodil – uită-te la dintele lui.

Tom nu-l auzi.

— E atât de elastic, zise el. Uitaţi-vă la coada lui și la picioare – sunt încrucișate, de parcă ar avea prea multe.

Băiatul avea încă lacrimi în ochi, câinele simți cum îi alunecă una chiar pe nas. Se răsuci și reuşi să-l lingă zdravăn pe față. Simţea parfumul care venea dinspre părul lung și curat al lui Tom-, un amestec de săpun cu uleiuri și miros de grădină. Băiatul era deşirat, iar căţelului i se păru că ei doi arătau cam la fel. Tom rânjea acum, cuprins de o bucurie nemaipomenită.

— O să-i zic Păianjen, spuse Tom. E OK?

— Lasă-l jos, Tom. Să-i aducem niște apă.

— O, tată, îți mulțumesc atât de mult. Mulţumesc, Phil – mulțumesc. Vino, Păianjen, hai să-ți fac turul și să-ți dau ceva de mâncare.

— Ai grijă, amice, spuse Phil. E încă pui.

— O să-i fac turul casei. Asta e casa ta acum, Păianjen. Aici locuiești, aşa că să faci bine s-o înveți și s-o păzești.

Cu blândețe, băiatul îi dădu drumul câinelui pe cele patru picioare ale sale, iar acesta rămase nemişcat pentru o clipă. Se uită cu atenție prin cameră, încercând să se obişnuiască cu noua lui familie și cu împrejurimile. Câteva secunde mai târziu, ţâşni pe uşă și se trezi afară, gonind înspre grădină. Tom alergă în urma lui, strigându-l, iar câinele se întoarse și se dădu instinctiv într-o parte, apoi o luă înapoi pe drumul pe care venise. Peste câteva clipe țopăia şi se încolăcea printre picioarele băiatului, alergând în cercuri mici, mârâind în culmea încântării, apucându-l în joacă cu dinții și rostogolindu-se pe spate.” (p. 19)