Calul de lut

„Cățelului îi plăcea să însoțească oamenii prin apropiere sau să-i viziteze acasă. Elango se resemnase cu faptul că Chinna avea obiceiul să meargă din ușă în ușă și să zăbovească puțin la fiecare, până ieșea careva cu ceva mâncare. Câinele nu cerșea niciodată, stătea în prag ca și cum ar contempla lumea întreagă, senin în certitudinea că era irezistibil.” Anuradha Roy

Anuradha Roy scrie minunat o carte despre cei care pleacă și despre cei care rămân, o proză diferită, în alt registru al realismului, de cea scrisă cu același subiect de Parinoush Saniee sau de Jdumpa Lahiri. Acomodarea la mentalitatea altui continent este un proces îndelungat și dificil, cu multe renunțări și deziluzii.

În finalul acestui roman semnat de Anuradha Roy, câinele Chinna, adevărata figură de prim-plan a cărții, refuză să răspundă la primul său nume, Taschi. Primul stăpân e dat uitării, al doilea stăpân îi apare și în vis.

Oamenii nu au privilegiul deplinei desprinderi de o identitate. Dimpotrivă, ca să nu uite cine sunt și de unde vin, oamenii spun povești pe care le știu din neam, construiesc cai de lut și scriu.

„Un gest străvechi, care era scris în sufletul tuturor strămoşilor lui Chinna – trebuie să stai cu ochii pe omul care se apleacă la pământ, poate că ia ceva de pe jos ca să azvârle după vreun câine. Îşi dezveli dinții și scoase un mârâit jos.

Se îndepărtă – încet însă. Era cine era, nu voia să o ia la goană. Era Chinna, bătrânul dulău din Kummarapet, care trăise, iubise și populase cartierul cu versiuni ale sale.

Amuşină cu mare atenție stâlpul de iluminat din apropiere, îşi ridică un picior și păru că meditează, în timp ce pe pământ firicelul se transforma într-o băltoacă. Când a terminat, a luat-o încet spre casă. Își încheiase tura zilnică. Avea să stea pe verandă în următoarea oră. O nouă generație de copii se vor opri la ușă și îl vor mângâia. Unii o să aducă biscuiți dulci, și mama celor două fete o să le spună că lucrurile dulci nu-i fac bine unui câine bătrân. Ea o să stea lângă el, mângâindu-l din când în când, iar aroma familiară a cafelei o să îi spună lui Chinna că era timpul pentru carnea lui de oaie cu orez.

Și apoi un pui de somn adânc și dulce, când avea să-l viseze pe bărbatul cu păr vâlvoi care-l găsise într-o pădure, cu mult timp în urmă, îl luase și îl spălase într-un iaz, îl ţinuse aproape și îl hrănise cu mâncare pe care i-o mestecase chiar el.” (p. 250)

Sara ajunge, cu ajutorul unei burse oferite de o școală musulmană, să studieze în Marea Britanie. Tânăra venită din lumea ei cu rezultate remarcabile nu se adaptează lumii celei noi. Nu înțelege deplin sensurile limbajului teoretic și se teme că va pierde examenele. Banii sunt insuficienți. Departe de casă, în imposibilitatea de a contacta familia, Sara se refugiază în amintiri și în pasiunea ei dintotdeauna, olăritul.

Cel care o inițiase pe Sara în taina vaselor de lut este Elango. Povestea acestui bărbat o scrie Sara cu răbdare, de la un capăt la altul, fără să știe dacă îl va mai întâlni vreodată pe artistul a cărui faimă depășise granițele satului, aducându-i o nedorită glorie.

Pe fondul unei povești dramatice de iubire sunt proiectate alte istorii, spuse pe scurt, atât cât să creeze atmosferă – scrisorile sosite la poșta redacției unei reviste provinciale, corespondența mamă-fiică, neînțelegerile dintre surori, copiii duși și aduși de la școală cu motoricșa, infracționalitatea teribilă a locului, adoptarea unui câine tratat ca un prieten, prăjiturile vrăjitoarei Akka, agresivitatea celor ignoranți etc.

Sara află cum arată toamna londoneză. În India, nu există acest anotimp, căci musonul face rapid trecerea de la vara prelungită la o iarnă blândă.

Sara vede, ca o ființă de pe altă planetă, pentru prima dată burnița. Atinge suprafața înghețată și simte răcoarea unui corp străin.

Tot pentru prima dată, Sara înțelege ce însemnă rasismul. Este lovită pe stradă fără niciun motiv, în afară de acela că vine din India. E diferită, așa cum diferiți fuseseră și Elango și Zohra, îndrăgostiții nevoiți să abandoneze satul de baștină pentru a scăpa cu viață. Romanul face, în acest sens, și o interesantă analiză a amestecului familiei lărgite în relația de cuplu. Încălcarea normelor impuse de comunitate este pedepsită cu exilarea și chiar cu moartea. O primă lege este aceea ca sângele să nu se amestece. Nici religiile.

„De luni de zile, nu făcuse decât să viseze la Zohra şi, la urma urmei, nici nu avea ce altceva să facă, ştiind că nu era nicio speranţă. Ea era nepoata unui cunoscut caligraf, el era olar într-un loc care nu mai era nici sat, și nici nu ținea cu totul de oraş, doar un loc care fusese lăsat în urmă pe măsură ce orașul creștea în jurul lui.

— Nu sunt nici una, nici alta, a gemut el către Sudhakar, singurul prieten căruia i se destăinuia. Nu-s un artist sofisticat, care poate cumpăra lumea, niciun olar analfabet, de la ţară, care nu ar îndrăzni să viseze la lucruri imposibile şi prostești.

— Doar unul căpos, a replicat Sudhakar. Ai putea fi bogat, dacă ai face ce-şi doresc oamenii. Fă și tu nişte chestii strălucitoare, ceva ce nu s-a mai făcut. De toate culorile, pentru toate gusturile. Ia mai diversifică un pic.

Elango clătină încet din cap.

— Teracota e pentru mine, doar știi asta. E sinceră.

— Da, da, am mai auzit povestea asta răsuflată, a spus Sudhakar.” (p. 47)

Înainte de a-l proiecta și de a-l construi, Elango visează un cal de lut. Ulterior, are coșmaruri pe care le consideră premonitorii. Țipătul repetat al unei bufnițe este pus în legătură cu această statuie. Aceeași bufniță îl îndeamnă, noapte de noapte, pe Elango să-și continue strădania. Statuia trebuie terminată până la începutul sezonului ploios. Apa ar distruge imediat colosul de lut.

În visul olarului, calul se prăbușește, explodează, se face fărâme, cum se poate întâmpla și cu primejdioasa lui dragoste pentru Zohra. El este hindus, ea este din neam de musulmani. El vine din neam de olari, ea din neam de caligrafi, ambele meserii fiind considerate deja învechite. În ochii lumii, ei nu pot întemeia o familie.

„Calul devenise pentru el mai mult un oracol decât o sculptură de lut, şi orice s-ar întâmpla cu el avea să însemne ceva. Dacă s-ar crăpa în timpul arderii, ar fi un semn prevestitor de distrugere. Dacă nu ar reuși să-l facă, ar însemna eșec, deşi nu îndrăznea să rostească eșecul de care se temea cel mai mult acum – pierderea Zohrei.” (p. 127)

Calul de lut este ridicat pe malul unui iaz, departe de sat, cu patima născută din dragostea pentru Zohra, femeia la care nu are dreptul să viseze.

Elango este un artist. Făcute dintr-un material atât de puțin rezistent, ceștile lui de lut sunt perfecte. Vara, vasele sale de lut au căutare, fiindcă păstrează apa rece un timp îndelungat. Elango e prea puțin preocupat de reclama și vânzarea produselor sale. De negustorie se ocupă fratele lui Elango.

Artistul se luptă cu îndoielile lui, se luptă și cu timpul. Arta rămâne o taină și pentru oamenii de rând, ușor de instigat, și pentru creator. Elango nu știe dacă statuia va avea forma unui cal coborât dintr-o herghelie divină sau va fi o încercare sortită eșecului. Când îi arată Zohrei pentru prima oară acest cal construit în mijlocul pădurii, Elango vede prin ochii ei statuia, așa cum ar vedea-o un străin, și își dă seama că visul său s-a împlinit.

Considerat printre cele mai bune titluri de ficțiune din 2022, Calul de lut este o parabolă a condiției artistului care nu poate renunța la niciuna dintre iubirile lui: modelarea lutului, fermecătoarea Zohra și câinele Chinna.

Câteva informații despre autoare aflăm din prezentarea editurii:

Scriitoarea indiană ANURADHA ROY își împarte viața între New Delhi, unde, alături de soțul ei, conduce Editura Permanent Black, și Ranikhet, un mic oraș din Himalaya. S-a născut în 1967 la Calcutta. După studii de literatură engleză la University of Calcutta și la University of Cambridge, a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe cotidiene și reviste indiene. Romanul ei de debut, Un atlas al dorințelor zadarnice (An Atlas of Impossible Longing; Humanitas Fiction, 2011), a fost publicat simultan, în 2008, în India și Marea Britanie, fiind finalist la The Economist Crossword Prize. Revista World Literature Today l-a inclus între cele 60 de cărți esențiale ale literaturii indiene scrise în limba engleză. Până în prezent, romanul a fost tradus în șaisprezece limbi. În 2011 apare cel de-al doilea roman al autoarei, Valurile pământului (The Folded Earth; Humanitas Fiction, 2013), pentru care Anuradha Roy primește The Economist Crossword Prize și este nominalizată la Man Asian Booker Prize. În 2015 publică romanul Sleeping on Jupiter, recompensat, în 2016, cu DSC Prize for South Asian Literature și nominalizat la Man Booker Prize. În 2018 vede lumina tiparului Toate viețile pe care nu le-am trăit (All the Lives We Never Lived; Humanitas Fiction, 2020), câștigător al Tata Book of the Year Award for Fiction și al Sahitya Akademi Award 2022, nominalizat pe lista lungă la Walter Scott Prize for Historical Fiction în 2018 și pe lista lungă la Dublin Literary Award în 2020. Calul de lut (The Earthspinner, 2021; Humanitas Fiction, 2023) este cel mai recent roman al ei, câștigător, în 2022, al Sushila Devi Book Award și, în același an, nominalizat pe lista scurtă a Tata Book of the Year Award și Rabindranath Tagore Literary Prize.

Las mai jos alte fragmente:

„Elango se gândea adesea că – așa cum le plăcea oamenilor să spună – dacă Dumnezeu era un meșter olar, atunci pe el și pe fratele lui i-a plămădit pe roți diferite, din țărână diferită.” (p. 41)

„Era îmbrăcată într-un galben portocaliu ce amintea de apusul de soare, cu o dupatta roz, diafană, trecută peste umeri. La gât purta un mic pandantiv albastru.

— Lampa care face umbră în formă de floare când…

— Da, da, aici e, zise Elango. Voia să i-o dea. Voia să-i dea tot ce avea pe masă. Zohra putea să aibă orice, nu trebuia decât să ceară.” (p. 45)

„Fusese întotdeauna blândă cu mine, prezicând că voi călători în lung și-n lat, că o să devin o mare artistă, o să mă căsătoresc cu un bărbat chipeș, care o să mă facă fericită. Dar, în cele câteva minute din după-amiaza aceea, a fost ca și cum se lepădase de bunătate ca de o piele moartă, s-ar fi descolăcit și-ar fi sâsâit.” (p. 120)

„Bunicul lui întotdeauna sfinţise lutul înainte să înceapă să lucreze la un cal. Elango îşi aducea aminte de lămpi sacre, flori, tobe, nuci de cocos, emoţie. El nu făcuse nimic din toate astea, gândindu-se că bidiviul său nu era făcut precum un zeu, ci precum o ofrandă pentru propria lui zeiţă. Calul nu mai era un secret pentru ea, însă el îi făcuse doar cea mai succintă prezentare a proiectului său. În ziua în care va aprinde prima grămăjoară de surcele pentru foc, îi va explica Zohrei, îi va spune cât de profund se împletea plămădirea calului cu dragostea lui pentru ea. O va aduce atunci când o să mai rămână doar jarul, și ea o să vadă calul terminat, înălţându-se din cenușă. O să se întâmple noaptea, când nu e nimeni în apropiere, doar cerul negru deasupra, calul strălucind dedesubt, neprotejat de vreun zeu, doar de Steaua Câinelui din ceruri.” (pp. 127-128)

„Caligraful i-a spus că sunt stihuri ale unui poet celebru, și asta era de-ajuns.” (p. 147)

„Scrisul arăta delicat, dar şi viguros, urcând pe lateralele calului de jos, de pe chișițe, pe care caligraful le inscripționase stând întins pe pământ. Mergea în sus până la pântec, acoperea spinarea şi şalele, cobora pe frunte cu o înfloritură până pe bot. Caligraful trasă o linie, pipăi adâncitura cu vârful degetului, trecu apoi la următoarea, fără să știe că Elango îl privea de la distanţă în tăcere, încă nedumerit de ce caligraful se întorsese la el radiind de încredere, la doar o zi sau două după ce plecase.

— Din ce fântână te-ai dus și ai băut apă vie, moşnege? îl întrebă el pe caligraf. Acesta chicoti răguşit şi spuse:

— Din fântâna amintirilor, Elango, cea pe care tu încă n-ai pășit atât de adânc în viață ca să o ai.

— Şi ce text te-ai hotărât să gravezi? îl întrebă Elango pe un ton prudent. Avuseseră discuții despre asta. Usman Alam luase în râs părerea olarului că numele Zohrei ar putea fi gravat pe tot calul și îi ţinuse o predică despre splendorile literaturii. — E o poezie? se aventură Elango din nou, însă nu primi niciun răspuns.

— O să afli la un moment dat, răspunse caligraful.” (p. 147)

Calul de lut de Anuradha Roy