Când viața e în altă parte… (recomandări de lectură)

Prima lună din acest an a fost suprasaturată de lecturi. Destule dintre cărțile din diverse pachete așteptau timpul potrivit. Răsfoindu-le, se întâmpla să le schimb locul, în funcție de prioritățile de moment: scriitori din spații geografice și culturale diferite, cărți mai voluminoase sau mai suple, lăudate sau controversate.

Un veritabil tur de forță a fost, fără îndoială, dipticul romanesc scris de Cormac McCarthy, respectiv Pasagerul și Stella Maris, cărți uluitoare, hipnotice, cărți capabile să satisfacă mai multe gusturi, implicit mai multe categorii de cititori.

Trebuie să recunosc din capul locului: nu e un exercițiu de lectură confortabil; nici măcar ordinea în care parcurgi cele două cărți. Citită în mod firesc prima (în ordinea cronologică a dipticului), Pasagerul ți se impune ulterior, după Stella Maris, ca lectură în reluare, cel puțin în privința unor aspecte musai de aprofundat. Pasagerul oferă perspectiva fratelui, Bobby Western, în timp ce Stella Maris prezintă lucrurile din perspectiva Aliciei, sora lui Bobby. Înțelegi dintru început că Bobby și Alicia sunt îndrăgostiți, iremediabil și tocmai de aceea tragic, unul de celălalt. Oricâtă distanță geografică ar pune între ei, oricâte bariere de ordin social, moral sau religios, nimic nu funcționează la nivel afectiv.

Alicia și Bobby – un cuplu tragic, de o stranie, tulburătoare fascinație pentru orice tip de cititor, două inteligențe excepționale, care pun sub o lupă neiertătoare, corozivă, viața, societatea contemporană, derapajele, relațiile, starea planetei etc.

Tatăl lor este unul dintre fizicienii care au construit bomba atomică în cadrul Proiectului Manhattan, bombă care a distrus Hiroshima. Mama a lucrat, și ea, într-o fabrică producătoare de piese (calutroane) pentru arme de distrugere în masă. Ambii, ulterior, vor muri de cancer. Pedeapsă divină? Restabilirea unui echilibru în urma reașezării lumii? Urmările expunerii la radiații?

Pot fi priviți cei doi copii ai acestui cuplu, aparent blestemat, drept ființele care plătesc, în timp, pentru alegerile și faptele propriilor genitori? Și dacă va fi fiind așa, fratele și sora nu se raportează niciodată la părinții lor dintr-o astfel de perspectivă. În Stella Maris, Alicia răspunde cu fermitate psihiatrului că nu-l consideră pe tatăl ei vinovat, că nu și-a condamnat niciodată părinții, iubindu-i în felul ei aparte. Îndrăgostită de științe, în special de matematicile superioare, Alicia vede în tatăl ei omul pasionat de aceleași domenii de cunoaștere, cercetătorul implicat într-un proiect pe care alții l-au redimensionat politic și militar.

Pasagerul debutează cu o scenă puternică la nivel vizual: imaginea Aliciei, moartă deja, în mijlocul pădurii, cu ochii deschiși, „tari ca piatra și reci ca stelele”, cu brâul roșu peste rochie – pată de culoare pe albul zăpezii și lănțișorul de aur „de care atârna o cheie de oțel și un inel de aur alb”. Frumusețea stranie, nepământeană a fetei cu o inteligență peste medie șochează, intrigă și cucerește. Alicia e pasionată de muzică și de matematică, dar depresivă încă din copilărie, o depresie și ea altfel, greu de prins în tiparele obișnuite, un amestec de schizofrenie, tendințe sociopate și sinucigașe.

La fel de genial ca și ea, Bobby trece prin tot felul de încercări și de etape, iar în fuga lui din calea unei relații anormale cu propria soră, Bobby are tot felul de slujbe, cum ar fi aceea de scafandru utilitar în New Orleans: într-o noapte, împreună cu alți colegi, Bobby descoperă în adâncuri rămășițele unui avion eșuat și constată că lipsesc unele obiecte care ar fi putut conține indicii despre accident, dar și lipsa unui pasager. Romanul se complică și cu o intrigă polițistă, bărbatul fiind silit să se ascundă de autorități și de Fisc. Avatarurile lui Bobby, deambularea sa dintr-un oraș în altul, dintr-o slujbă în alta, degradarea sa fizică și mentală, toate acestea sunt surprinse sub forma unor dialoguri abrupte, sacadate, în care planul naratorului și planul personajelor se amestecă necontenit. McCarthy are „ureche” pentru limbajul colocvial și argotic, pentru firescul partiturii dialogate (în spatele fiecărei replici, cititorul presupune rapid elementele nonverbale și paraverbale însoțitoare).

Stella Maris e o carte structurată în totalitate sub forma unui dialog-anamneză: ședințele Aliciei cu psihoterapeutul sanatoriului Stella Maris, unde Alicia s-a internat benevol, sunt în fapt discuții extrem de percutante, de provocatoare, dar și incomode, având în vedere temele abordate, diversitatea acestora: halucinațiile fetei, relația cu părinții, cu bunicii, cu fratele (relație interzisă de orice normă morală, dar autodevoratoare în esență), tentația permanentă a sinuciderii, copilăria și adolescența marcate decisiv de pasiunea pentru muzică și matematică, lecturi precoce din studiile/cărțile unor matematicieni celebri, cumpărarea unei viori vechi și scumpe, bomba de la Hiroshima, bursa doctorală din Franța, psihanaliza freudiană, teoriile lui Jung etc. Alicia nu este deloc un partener de discuție comod, e o nonconformistă. Inteligența ei sclipitoare, directețea, spiritul polemic, sinceritatea abruptă reprezintă trăsături de caracter definitorii. Ceea ce șochează este luciditatea cu care se autoanalizează constant. Ai mereu senzația că Alicia stă în mod conștient pe un bolovan instabil, deasupra unei râpe în care se poate prăvăli oricând. Fiecare gest, fiecare privire și fiecare cuvânt ale Aliciei sunt frisonante. Cuvinte care se înfig fără ezitare în carnea textului.

Alicia și Bobby nu recurg aproape niciodată la convenționalele măști sociale, nici la subterfugiile obișnuite în relaționarea cu partenerii de dialog. Ființe geniale și tocmai de aceea marginale, cei doi devin „oglinzile” inconfortabile a tot ce se întâmplă în lumea contemporană. Lor li se alătură, ca parteneri de discuție, cinicul John Sheddan și raționalul Kline sau „Puștiul” din halucinațiile Aliciei.

Citind acest diptic, Radu Vancu opinează că „reunește toate supratemele acestui scriitor (obsesia postapocaliptică, catastrofa deopotrivă nucleară și psihică a modernității, singurătatea absolută a fiecărui individ care compune giganticul roi uman, științele ca gnoze contemporane) într-o poveste despre dragostea damnată dintre fiul și fiica unuia dintre fizicienii care au coordonat proiectul Manhattan”. (Facebook, postare din 24 ianuarie 2024).

Fără îndoială, în aceste ultime două cărți ale sale, Cormac McCarthy nu (ne)menajează, dimpotrivă: scormonește în măruntaiele imunde ale societății actuale, în evenimentele monstruoase ale secolului trecut, cu reverberații în prezent, analizează și etichetează, dă la o parte fardurile convenționale și nu se teme să afirme că „împăratul e gol”. Dar mai ales că suntem singuri, bolnavi și ipocriți în ciuda tuturor descoperirilor și invențiilor noastre, menite să ne ușureze existența, dar nu și să ne învețe cum să trăim cu noi înșine.

Pasagerul de Cormac McCarthy