Războiul bumbilor

„Și unde mai pui că, atunci când om fi mari, o s-ajungem la fel de proști ca ei!” Louis Pergaud

Așezat sub semnul lui Rabelais datorită limbajului, pe alocuri, neacademic, dar și umorului neprefăcut, romanul lui Louis Pergaud demască, fără să facă morală plictisitoare, ipocrizia adulților. Istoria se repetă, chiar dacă trecerea anilor îi împiedică pe oamenii mari să-și amintească și să accepte că și ei au căzut destul de devreme în tentația de a fi violenți. Copilăria și adolescența sunt vârste care au glorie, însă nu sunt deloc teritorii paradiziace.

Publicat în 1912, Războiul bumbilor face parte dintr-o serie de cărți care au ca temă formele de agresivitate și ingenioasa strategie defensivă a adolescenților – Băieții din stada Pál de Molnar Ferenc, Împăratul muștelor de William Golding, Pantera din subterană și Sumki de Amos Oz, poate chiar și Jocurile foamei, seria Suzannei Collins. Din literatura română aș adăuga CASA lui Alex Moldovan. Adoptând un comportament mimetic, tinerii preiau modelul social din familia extinsă, politica de cartier și mentalitatea exclusivistă a unui cartel, intrând în facțiuni rivale.

Așa cum arată titlul, Războiul bumbilor este istoria unui conflict. Două bande și-au jurat răzbunare perpetuă. Puștii din Longeverne și Velrans sunt în război. Moștenit, conflictul este privit ca formă de păstrare a tradiției și, fără îndoială, ca validare a unui nescris cod al onoarei. Localitățile se înfruntă prin reprezentanții lor, care se întâlnesc la școală și apoi în teatrele de operațiuni.

Ca în orice război adevărat, există combatanți, muniție (pietrele, mai ales, dar și niște săbii ruginite), strategii menite să surprindă tabăra adversă, prizonieri și pradă de război. Cei care cad în mâinile dușmanului sunt deposedați de haine, nasturi, șireturi, buzunare, butoniere, adică de tot ce poate fi cumpărat la repezeală dintr-o mercerie, astfel încât să nu se simtă prea tare dezastrul înfrângerii. Ajunși acasă fără haine, copiii se așteaptă la alte represalii din partea părinților, care nu au idee ce se li întâmplă băieților. Adulții sunt preocupați de câștigarea traiului de zi cu zi, educația copiilor rămânând în seama școlii și a bisericii. De fapt, pe copii îi educă, așa cum știm deja, anturajul.

Adulții au ocazia să afle detalii (lucruri inimaginabile!) din spovedania unui mic trădător, care povestește în detaliu odiseea bătăliilor duse aproape zilnic pe un teren părăsit, la granița dintre cele două sate.

„A spus tot restul: vându toate secretele armatei din Longeverne, povesti despre escapadele pe terenul comunal și bătăliile purtate, mărturisi despre nasturii săltaţi prizonierilor şi despre contribuţia de război, dezvălui toate trucurile lui Lebrac, îi denunţă toate sfaturile; îl vârî la apă pe Camus cât putu; vorbi despre scândurile furate, despre cuiele sustrase, despre uneltele împrumutate şi despre cheful lor, cum au băut rachiu şi vin, cum au furat mere şi zahăr, cum au cântat cântece fără perdea, cum au vomitat la întoarcere, ca și despre farsele făcute Beduinului şi cum i s-au pus Sfântului Iosif pantalonii luaţi de la Aztec des Gués, tot, tot, tot.” (p. 277)

Lebrac este unul dintre comandanți, reprezentând la nivel diplomatic, dar mai ales în bătăliile de la amiază tabăra puștilor din Longeverne. Nivelul diplomatic se referă la frecventele schimburi de invective, amenințări și tentative de intimidare a celeilalte tabere. Discuțiile se poartă aproape zilnic, înainte de bătălia cu pietre. Uneori, discuțiile în sine, destul de consistente ca agresivitate, sunt considerate suficiente, iar atacurile sunt amânate sau suspendate pentru scurtă vreme. Vorbele grele înlocuiesc „cataroaiele”.

Relațiile lui Lebrac cu „vățătura” (cum spune tatăl său) și cu apa sunt precare. În schimb, băiatul are minte de strateg, autoritate și inițiativă. Prins și bătut măr, Lebrac se întorsese acasă fără nasturi la haină, cu mânecile descusute și fără curea. Tatăl tocmai vorbise cu „vățătorul”, sfătuindu-l, ca orice părinte care știe prea bine cum se face educație, să arunce în pușlama cu „teme, cu rigle, cu verbe”, cu ce s-o nimeri. Văzându-și fiul cu hainele descusute, tatăl zice: „Arăți de parcă te-ar fi scărmănat careva”. Se vede din cuvintele sale că tatăl nu-și dă seama exact ce s-a întâmplat cu fiul lui, nici nu e curios, în schimb îi aplică și el câteva jordii pe spinare.

„Tatăl lui Lebrac ținea cu atât mai mult la văţătură cu cât el însuşi era total lipsit de ea; așa se face că pretindea de la progenitura lui, de cum se deschidea şcoala, un sârg care nu era deloc direct proporţional cu aptitudinile intelectuale ale elevului Lebrac. Venea din când în când să vorbească despre subiectul în cauză cu taica Simon, îndemnându-l ca nu cumva să-l ocolească pe poama de fiu-său și să-l atingă de fiecare dată când va crede de cuviinţă. Nu era el omul care să-i ţină partea, precum anume părinţi prostănaci, care nu se pricep să pună umărul la binele copiilor lor, aşa că atunci când băiatul avea să fie pedepsit la școală, el, tatăl lui, avea să dubleze doza acasă.

Precum se vede, tatăl lui Lebrac avea în materie de pedagogie idei cât se poate de limpezi şi principii cum nu se poate mai categorice, pe care le aplica, dacă nu cu succes, cel puţin cu convingere.

În timp ce adăpa vitele în seara aceea, tocmai trecuse pe lângă învăţător, care-şi fuma pipa sub arcadele casei comunale, lângă fântâna din mijlocul satului, şi se interesase de purtarea băiatului lui. Aflase, fireşte, că Lebrac tânărul fusese ținut la arest până la ora patru şi jumătate, oră la care, fără crâcnire, spusese pe de rost lecţia pe care n-o ştiuse dimineaţă, ceea ce dovedea cu prisosință că, atunci când voia, nu-i aşa…” (p. 57)

Copiii învață violența de la părinții lor. Dimineața, Lebrac nu știe, privindu-se în oglindă, de unde are vânătăile, de la adversari sau de la tatăl său. Baia, în condiții astea, e și mai dureroasă, mai ales că mama „răzuie” jegul adunat timp de o săptămână pe băiatul ei. Lui Lebrac îi vine ideea de a strânge un fond comun, prin impunerea de taxe, pentru a putea fi cumpărate cele necesare refacerii hainelor. Doar așa se puteau băieții întoarce acasă, după bătălie, onorabil, cu hainele cât de cât în ordine.

Părinții nu știu de fapt ce fac copiii lor, doar își închipuie că știu. Lebrac este singur, lăsat în voia sorții, cu singura lui preocupare: aceea de a readuce victoria în tabăra sa. Băiatul nu înțelege rostul învățăturii, care i se pare doar un chin.

Lumile acestea două, a copiilor și a adulților, nu comunică deloc. Despre bătălii, lăsate la vedere, nu află nimeni, nici învățătorul, nici preotul, nici părinții.

Învățătorul își imaginează că starea bună a elevilor se datorează vremii, când, de fapt, pe chip li se citea băieților încântarea că puseseră bazele unei comori – nasturi, ață, „lastic” și alte accesorii necesare reparării hainelor după răfuiala cu gruparea rivală. Ceea ce-i motivează (cât de cât) pe băieți să învețe nu e spaima de „arest”, două ore de pedeapsă executate după program, ci teama ca nu cumva să piardă ocazia de a se război într-o după-amiază. Scena următoare se petrece în timpul orei:

„— Cinci perechi de şireturi, continuă Tintin.

— Zece metri de sfoară, plus ditamai bucata ca supliment, pentru că a făcut cumpărături multe.

— Unsprezece ace! Unul peste numărul prevăzut! Şi o papiotă de ață neagră și una de ață albă!

De fiecare dată când arăta marfa şi-o enumera, exclamații admirative precum „oh”, „ah”, „la naiba!”, „ei drăcie!” salutau scoaterea din hârtie a noilor cumpărături.

— Te prind! exclamă deodată Tigibus, ca şi cum s-ar fi jucat de-a prinsul, fugărind pe un camarad; dar la semnalul lui de alarmă, ce anunţa venirea învăţătorului, toată lumea se buluci, în timp ce Tintin îndesa la întâmplare, în buzunar, toate articolele pe care le scosese din hârtie.

Lucrul se petrecu atât de firesc și atât de grabnic, încât taica Simon nu zări nimic, iar de cumva băgă de seamă ceva, au fost mutrele lor zâmbitoare şi luminoase, care cu câteva zile în urmă fuseseră atât de sumbre și de închise.

Uimitor, se gândi el, în cât de mare măsură timpul, soarele, furtuna, ploaia influențează sufletul copiilor! Când se pregătește să tune ori să plouă, nu-i mai poți ţine, trăncănesc în neştire, se ceartă, se foiesc; iar când e frumos o perioadă mai lungă, sunt harnici de la sine, supuşi şi veseli ca niște cintezoi.

Om de treabă, care era departe de-a descoperi cauzele oculte şi profunde ale bucuriei elevilor lui și, cu creierul îmbâcsit de pedagogie ceţoasă, vedea cauze și efecte acolo unde nu erau. Ca şi cum copiii, repede la curent cu ipocrizia socială, s-ar fi dezvăluit vreodată în prezenţa celor care au asupra lor o fărâmă de autoritate! Lumea lor e o lume aparte, nu sunt ei înșiși, cu adevărat ei înșiși, decât între ei și departe de privirile inchizitoriale sau indiscrete. În vreme ce soarele și luna nu aveau asupra lor decât o influență cu totul secundară, ca în cazul de față.” (pp. 131-132)

În Războiul bumbilor protagoniști sunt Băieții din stada Pál, un pic mai slobozi la gură și lăsați mai mult de capul lor, neînfricați și idealiști. Lecția despre cetățenie la care ține învățătorul contrastează puternic cu realitatea. În școală este bună teoria, la orele după-amiezii toate valorile toleranței și ale civilizației rămân, asemenea hainelor, pe terenul comunal. Vor fi recuperate de acolo, hainele și valorile, deopotrivă, când vine momentul întoarcerii băieților pe la casele lor.

Câteva date despre autor aflăm din prezentarea editurii:

LOUIS PERGAUD (1882-1915), învăţător şi fiu de învăţător, se naşte în satul Belmont din regiunea Franche‑Comté, învecinată cu Elveţia. Satul era vestit pentru cele douăzeci şi cinci de iarmaroace anuale şi pentru turta dulce ce se făcea acolo. Louis Pergaud îşi continuă studiile la Besançon, apoi la Şcoala Normală (Paris), unde i se vor reproşa lecturile nonconformiste şi ideile republicane. Debutează ca poet, iar în 1910 obţine Premiul Goncourt pentru cartea de povestiri De Goupil à Margot (De la vulpe la Margot), deşi concurenţii săi fuseseră Apollinaire şi Colette.

Pasionat de natură şi animale (toată copilăria şi‑a însoţit tatăl la vânătoare), este socotit un scriitor animalier. Remarcabile sunt culegerea de povestiri pe această temă La Revanche du Corbeau (Revanşa corbului, 1911), cât şi Le Roman de Miraut, chien de chasse (Romanul lui Mirau, câine de vânătoare, 1913). În 1912 însă, odată cu publicarea Războiului bumbilor, cititorii săi vor descoperi un emul al unui Rabelais, dar şi un scriitor de o mare originalitate. Cartea a fost ecranizată de cinci ori, în 1936, 1962, 1994 şi de două ori în 2011.

În 1915, la numai treizeci şi trei de ani, sublocotenentul Louis Perguad este ucis pe râul Meuse, în una din sângeroasele bătălii ale Primului Război Mondial.

Las mai jos alte fragmente:

„— Ia vino-ncoa’ un pic aici, în mijloc!

Şi, după ce tatăl ridică abajurul, sub privirea celor patru perechi de ochi inchizitori ai familiei, Lebrac se ivi în toată amploarea dezastrului său, agravat şi mai mult de reparațiile grăbite ale unor mâini entuziaste şi binevoitoare, desigur, dar prea nepricepute care, în loc să dreagă, mai curând stricaseră lucrurile.

— Ei, fir-ar să fie! Ah, spurcăciune! Ah, porcule! Ah, derbedeule! Ah, puturosule! mormăia tatăl după fiecare descoperire. Niciun bumb la pulover și nici la cămașă, spini îi încheie prohabul, un ac de siguranță îi ține pantalonii, sfori la bocanci!

— Dar de unde-mi vii, fir-ai tu să fii de îngălat, urlă Lebrac tatăl, punând la îndoială faptul că el, un cetăţean liniştit, ar fi putut da viaţă unui asemenea netrebnic, în vreme ce mama se văicărea despre cât de mult îi dădea de lucru haimanaua, împielițatul și pramatia de copil. Şi-ţi închipui, cumva, c-o să meargă mult așa, continuă tatăl, că am să cheltui să cresc și să hrănesc o puşlama ca tine care nu face nimic, nici acasă, nici la școală și nicăieri altundeva? Că taman despre asta am vorbit în seara asta cu văţătorul tău! (p. 59)

„Lebrac se gândi că mânia paternă trebuia să se mai fi domolit după o noapte de somn; își dădu seama de ora care era după zgomotele din casă și de pe uliţă; vitele se-ntorceau de la adăpat, mama lui ducea de grojdit la vaci. Era timpul să se scoale și să-și îndeplinească robotelile ce-i reveneau în fiecare duminică dimineaţă, şi anume: să curețe de noroi și să lustruiască cele cinci perechi de încălţări ale familiei, să umple cu lemne lada şi cu apă stropitorile, de nu voia să înfrunte din nou asprimea pedepsei paterne.” (p. 61)

„Şi curând, din toate direcţiile, pe toate pragurile, se văzură ivindu-se mămici și tătici strigându-şi băiatul în gura mare şi poftindu-l numaidecât acasă. Cei doi Gibus şi Gambette, părăsiţi aproape deodată, se hotărâră, de vreme ce așa stăteau lucrurile, să se ducă şi ei pe la casele lor, dar după ce Gambette urcă coasta și frații Gibus trecură de ultima coşmelie, se opriră brusc.

Din toate casele satului strigăte, răcnete, vociferări, horcăieli amestecate cu lovituri de picior răsunătoare, cu prăpădul scaunelor şi al mobilelor rupte, se contopeau cu schelălăielile înspăimântate ale câinilor ce se puneau pe fugă, în timp ce pisicile, luând-o la sănătoasa, făceau să pocnească uşiţa ce astupa gaura pe unde intrau şi ieşeau din casă, în cel mai înspăimântător tărăboi pe care urechea omenească şi l-ar putea închipui.

Ai fi zis că peste tot, în acelaşi timp, se omorau unii pe alţii.

Gambette, cu inima strânsă, neclintit, asculta.

Erau… da, erau chiar vocile prietenilor lui: răcnetele lui Lebrac, strigătele ascuţite de dihor ale lui La Crique, mugetele lui Camus, urletele lui Tintin, chiţăielile lui Boulot, plânsetele celorlalți și scrâșnetele lor de dinți: erau bătuți, erau chelfăniți, erau jupuiți de vii, erau uciși!

Ce să fi însemnat toate astea?” (pp. 279-280)

Războiul bumbilor de Louis Pergaud