Giacomo Leopardi – „Operette morali/Mici opere morale”

Dialogul unui fizician cu un metafizician:

„Dacă viața nu e fericită, iar până acum n-a fost, e mai bine să ne fie scurtă decât lungă” (pg. 157)

Biblioteca italiană, colecție a Humanitas Fiction ce își propune să aducă în fața publicului românesc de profil cărți de maximă relevanță, a continuat tradiția începută de mai bine de 10 ani cu lansarea în această toamnă a volumului „Mici Opere Morale” al lui Giacomo Leopardi.

Încă de la început, trebuie să mărturisesc că întregul proces de lecturare a fost unul dintre cele mai interesante de care am avut parte, motiv pentru care am și ezitat să vin cu o prezentare pripită, parcurgând un crayon à la main, pagină cu pagină.

Pentru că ne confruntăm cu o operă deosebit de complexă – aș menționa doar cele peste 400 de note venite să înlesnească procesul de înțelegere -, aș îndrăzni să spun că „Mici Opere Morale” poate fi abordată dintr-o perspectivă tripartită. Vorbim, așadar, de un substrat autoreferențial, în care personalitatea scriitorului din Recanati se manifestă plenar, în tragica-i condiție umană – substrat care poate fi doar dedus, lucrarea evitând să aibă chiar cea mai mică conexiune explicită cu Leopardi empiricul -; de asemenea, cred că putem observa un important nivel beletristic / literatură stricto sensu ce surprinde și inovează și, fără doar și poate, summumul de natură filosofică, pentru care celelalte două etape pare-se că ar fi doar mijloace. Însă doar pare…

Astfel, înainte de a proceda la o analiză mai atentă a celor trei perspective, ar trebui înțeles contextul apariției operei, care, spre deplina mea surprindere, nu pare să fie cu nimic mai prejos, comparativ cu ceea ce numim, în larga acceptare, literatură postmodernă. Ne aflăm în anul 1827, într-un spațiu italian care urma să transforme „Logodnicii” lui Manzoni (publicat în același an) într-un reper național al romantismului și spiritului creator în genere. Surprinzător sau nu, Leopardi nu va primi nici pe departe aceeași apreciere pentru propria-i operă.

După cum bine este pus în vedere în cadrul prefeței de către Novella Bellucci – câștigătoare a Premiului „Giacomo Leopardi” pentru critică literară în 2016, specialist renumit în domeniu – aparenta dificultate a ideilor filosofice ale lui Leopardi l-au privat pe acesta de succesul conaționalului său, ba chiar a doua ediție – cea din 1834 – este blocată de cenzură, pentru experimentele îndrăznețe, pentru faptul de a proclama adevărul condiției iremediabil nefericite a omului, deci o viziune laică, anti-teleologică, materialistă, într-o perioadă caracterizată printr-un „optimism fără margini”.

Din punct de vedere structural, întâlnim 24 de texte, care, în epocă, au suportat mici modificări ce „etalează o multitudine de forme și stiluri, manifestând o extraordinară capacitate inventivă, o vocație pentru contaminarea registrelor, pentru manipularea și ocultarea de surse, în surprinzătoare varietate tematică, aplicată la reprezentarea contradicției ce caracterizează realitatea, în multiplele sale expresii” (Prefață, idem).

Dar, pentru că este departe de noi o dorința de a ne apleca spre o supra tehnicizare a discursului, voi mai menționa că, nu este deloc întâmplător faptul că, într-o scrisoare adresată de Italo Calvino – puteți citi despre „Orașele invizibile”, aici: https://bookhub.ro/orasele-invizibile-italo-calvino/ sau despre „Ultimul vine corbul”, aici: https://bookhub.ro/ultimul-vine-corbul-de-italo-calvino/ – către Antonio Prete, cel dintâi face o mărturisire, pe cât de simplă, pe atât de valoroasă, ce ne va oferi o posibilitate de interpretare, care să-l recupereze pe Leopardi, corijând nedreptatea înfăptuită, în epocă:

„«Mici Opere Morale» este cartea din care derivă tot ceea ce scriu” (Italo Calvino)

La rândul său, Leopardi nota într-unul din caietele sale că această operă îi este „cartea cea mai dragă ochilor”. Dar, să suspendăm, cel puțin momentan, această încercare de analizare a receptării lucrării și să ne orientăm asupra autoreferențialității pe care, fără o intenție exprimată, Micile Opere Morale o denotă. Nu doar că din cele 16 texte în varianta dialogată, dar și din diferitele forme extrase din tradiția clasică – memorabilia, elogiul, fragmente amintind de limbajul birocratic al anunțurilor oficiale, din comedie ș.a.m.d., se observă cunoașterea de tipul uomo universale a lui Leopardi, ce vine și readuce în centrul de maxim interes literatura latină și greacă într-un moment istoric în care noul spirit romantic și o cu totul altă paradigmă de gândire se instaurase – fapt ce l-a făcut aparent anacronic cu ai săi contemporani -, dar mai ales ironia sa permanentă, mai bine spus spiritul său critic extrem de subtil, este cel care își găsește împlinirea, prin text.

Într-o perioadă în care alți scriitori se angajau – îmi vine spontan în minte natura romantică, a implicării trup și suflet à la Pușkin – Leopardi rămâne undeva departe și distant. El este elitist, am spune chiar supra-elitist, prin raportate la epoca dată, evită Realitatea, pentru o lume livrescă a satirei și a ironiei, în care fiecare cuvânt devine un vehicul purtător de sens, plasat cu suficiență și necesitate în atare sau atare moment al operei. Altfel spus, nicio referință nu este întâmplătoare: faptul că în dialogul lui Hercule cu Atlas cel dintâi se adresează caro Ercolino (tradus inspirat „dragă Herculică”), faptul că în „Propunere de premii la Academia Silografilo” întâlnim un absurd pe care orice cunoscător al scenei românești îl va simți ca sieși propriu, faptul că în „Dialogul unui spiriduș cu un Gnom” resimțim o ironie asupra presei ce pare mai actuală ca oricând:

„Spiridușul: vreau sa spun că oamenii au murit cu toții, iar neamul lor a pierit.

Gnomul: O, asta-i de dat la gazetă.”

Toate aceste aspecte ne consolidează opinia că Leopardi nu a fost tipul de geniu neînțeles, ci, mai degrabă, s-a prezentat ca un observator ultra rațional al realității ce îl înconjura. Ajungem, prin cele prezentate până acum, la încărcătura zis-literară, altfel spus, la ceea ce exegeza vremii sale s-a limitat a analiza și pentru care „Mici opere morale”, a părut să scadă valoric prin raportare la opere de un Frumos mult mai explicit și mai facil accesibil, de natură mai degrabă estetică, în concordanță cu programul romantic al vremii. Fără să adere la romantismul normativizat – chiar dacă, prin poezia sa, Leopardi este romantic -, textele nu încetează să manifeste un Frumos direct, un Frumos al limbajului și al exprimării poetice. Nu întâmplător în „Ziceri memorabile ale lui Filippo Ottonieri” (sub numele căruia tindem să credem că s-ar afla imaginea lui Socrate), se afirmă:

„Iată de ce este de trebuință ca o carte sa spună lucruri foarte bune și frumoase și sa le spună foarte bine, pentru ca cititorii s-o ierte că vorbește întruna.” (pg. 273)

În fine, trebuie să ne apropiem de un sfârșit al prezentării, prin aducerea în vedere a aspectelor ce reprezintă chiar cheia de boltă a operei și, anume, filosofia. Aceasta fundamentează operele morale, motiv pentru care titlul trebuie receptat ca descriere a moravurilor, mai degrabă, și mai puțin ca încercare de prescriere a unor legi universale. Chiar asupra acestui mores, pe care-l identifică cu raportarea la cele mai comune aspecte ale societății până la complexe probleme metafizice, vom găsi punctul esențial. Leopardi nu încearcă să corecteze, căci pentru acesta, vine de la sine ce este corect sau nu, pe baza unei moralități și a unui normativism fundamentat pe deja amintita sapientia universalis.

Ceea ce încerc să susțin este că nu încrederea într-un progres al rațiunii sau într-o exacerbare a pasiunii este ceea ce caracterizează lucrarea, ci acea stăruință interioară de natură filosofică, acea cumpănire a valorilor și conștientizare a trecutului milenar sunt atributele pe care i le putem atribui lui Leopardi.

Sunt tratate numeroase probleme: de la raportul (bizar, pe cât de autentic) dintre Modă și Moarte, pe care le consideră de rang similar, la natura umană predeterminată către nefericire, până la teorii de metaștiință:

Dialogul Modei cu Moartea

Moda: “Haide, pentru dragostea ce-o porți celor șapte vicii capitale, oprește-te o clipă și privește-mă” (pg. 85)

Dialogul Terrei cu Luna

Luna : locuitorii mei sunt atât de nefericiți că nu mi-aș schimba soarta cu ai lor.

Terra: la fel e și aici (…) somnul e cel mai de preț bun al lor (pg. 137)

Parini sau Despre Glorie

Însă mai schimbătoare și mai nestatornică este condiția filozofiei și a celorlalte științe, deși, la prima vedere, pare că dimpotrivă: deoarece literatura țintește frumusețea, care depinde în mare măsură de obiceiuri și de opinii; în timp ce științele țintesc adevărul, care e neclintit și nu suferă schimbări. (…) Câtă lume mai citește astăzi scrierile cancelarului Bacon? Cine se mai uită la opera lui Malebranche? Iar cea a lui Locke? (pg. 249).

S-ar mai putea spune multe și poate că încercarea mea de a clarifica misterul din jurul Operelor Morale ale lui Leopardi nu se va dovedi decât un simplu punct de vedere, parțial atacabil. Dar, dacă din cele prezentate anterior – reamintesc elogiul teribil pe care Italo Calvino i-l aduce – Leopardi va fi (re)adus în conștiința publicului românesc, ar însemna că un prim pas în lupta contra ignoranței a fost deja înfăptuit.

Leopardi este postmodern în manieră anticipativă, este realist și tragic, pe cât e de ironic, este cel care intuia deja deconstrucția rigorismului specific curentelor ce-l vor succede. Să încheiem, deci, cu „Dialogul lui Timandru cu Eleandru”, presupus dialog între un scriitor și un critic literar, text ce are la bază un cuvânt simplu: filosofia, ce nu încetează să fie miza intimă a propriei existențe:

„Dacă ar fi să recunosc că ceea ce spui este adevărat, îți închipui că ai și câștigat disputa. Îți voi răspunde deci că nu orice adevăr trebuie predicat tuturor, nici oricând” (pg. 353).

Editura: Humanitas