„Ultimul vine corbul” de Italo Calvino

Despre volumele lui Calvino s-a mai scris la noi pe site și în cel mai elogios mod posibil, cum, de-altfel, o să o fac și eu acum. Pentru că despre scrierile lui Italo Calvino nu prea ai cum să scrii decât la superlativ. Prolific și cu o viață literară care se întinde pe zeci de ani, scriitorul italian a reușit să nu-și plictisească niciodată cititorii, performanță rar întâlnită în domeniul literar. Când iei spre citire un op de proze scurte te aștepți să regăsești rețete îndelung exersate sau măcar preluate de la alții sau, în același volum, să regăsești teme și idei expuse sub diferite forme în locuri diferite. Și, când colo, nimic din toate acestea! Și, atenție, vorbim despre un volum de proză scurtă, povestiri de tip fabule, dedicate unei lumi ieșite din război și care încearcă să-și regăsească sufletul pierdut în tranșee. Primele povestiri se citesc foarte greu, în ciuda dimensiunilor; ele te coboară brusc acolo unde puțini au curajul să zăbovească, acolo unde umanitatea se diluează până la nonsens. Și ce faci când nu te mai regăsești? Începi să te uiți în jur, să observi natura și viețuitoarele și-ți dai seama că, paradoxal, nu omul este centrul universului. Puțini, prea puțini au scris despre viața din tranșee, acolo unde tot universul se comprimă între două maluri de pământ ce-ți îngustează orizontul și care pot să cadă peste tine la primul bombardament. E greu, aproape imposibil, să te pui în pielea unui soldat care se târăște la propriu pentru a-și salva viața și pentru care singura onoare este să scape cât mai repede de acolo (nu prea mai contează și cum). Treptat, Calvino lărgește cadrele povestirilor, ajungem să cunoaștem viața din jurul tranșeelor, din cazărmi și din spatele frontului, acolo unde pare că viața palpită, dar într-un mod cu totul neașteptat.

«Și memoria, care abia scosese la iveală amintirile acestea, se grăbea să le soarbă înapoi aproape cu teamă, ca și cum ar fi putut fi văzute de ceilalți, de ofițeri, să-l trădeze, să-l denunțe, pe el, „rebelul”. Cazarma, enormul monument ridicat nedreptății devenite lege, îl apăsa din nou cu scările ei de piatră, cu ușile coșcovite, cu birourile ei mizere, cu palisadele ei de apărare, condamnând erupțiile acelea imprudente ale memoriei.»

Există multă literatură dedicată războiului, vieții din timpul și de după acest tip de conflict dus la extrem, de aceea Italo Calvino alege să vorbească despre viață punându-o în antiteză cu ororile războiului, descompune și recompune acțiuni banale, cotidiene, rescrie poveștile locurilor acum bântuite de fantome. Aproape că-ți vine să spui că te plimbi pe celălalt tărâm, acolo unde relativizarea face totul posibil. De aceea întâlnim foarte multe personaje ireale, dar credibile, în același timp. Talentul scriitorului italian de a recompune lumea din cioburi amestecate și aruncarea peste ele a unor lumini și umbre diferite ne provoacă, ne forțează să vedem și ce e în spatele evidenței.

„- Pentru el e ca și cum nici n-ar fi bombardamente, zise unul. E surd și nu-și dă seama.

Bisma avea mai bine de optzeci de ani și o spinare care părea mereu adusă sub un braț de vreascuri: toate vreascurile pe care le cărase la viața lui din pădure până la grajd. Îi ziceau Bisma din cauza mustăților despre care se spunea că semănaseră cu cele ale lui Bismark, la vremea lui; acum erau o pereche de mustăți albe, unsuroase și pleșuve și părea că stau să cadă, la fel ca toate părțile corpului său. Când colo, nu cădea nimic, iar Bisma se târa înainte, cu capul bălăngănindu-i-se și cu privirea aceea tâmpă și puțin neîncrezătoare pe care o au de obicei surzii.

Reapăru la intrarea în vizuină.

– Hooo!

Atunci văzură ceilalți că își adusese catârul și că îi pusese șaua de lemn. Catârul lui Bisma părea și mai bătrân decât stăpânul, cu gâtul întins ca o planșă de lemn, aplecat până la pământ, și cu o grijă când se mișca, de parcă oasele ieșite în afară mai aveau puțin și îi rupeau pielea și țâșneau afară prin rănile negre, bâzâite de muște.”

„Ultimul vine corbul”, „Foamea la Bévera”, „Câmpul minat” – pe cât de scurtă, pe atât de bine scrisă, „Aventura unui soldat”, câteva dintre prozele regăsite în acest volum și pe care le găsesc ca fiind mici capodopere ale genului literar. Lectura volumului propus de Editura Allfa în cadrul colecției „Strada Ficțiunii” este potrivită vacanței de vară; veți petrece câteva ore bune departe de tumultul cotidian, vă veți detașa de tot lumescul nefiresc de important și veți ajunge să redescoperiți esențele lucrurilor adevărate și durabile în timp. Onoarea, bunătatea și toate valorile umanității ce par pierdute astăzi sunt bine ascunse, în spatele aparențelor; aceasta e „lecția” lui Calvino, una dintre cele mai frumos scrise și de recitit oricând simțiți că vă pierdeți busola.

Editura: Allfa