Oraşele invizibile, Italo Calvino

Am cumpărat mult aclamata carte a lui Italo Calvino şi nu-mi pare rău. Citeam că aceasta ar fi una din cărţile pe care cineva le-ar lua cu sine pe o insulă pustie. Fără să stau prea mult pe gânduri, cred că şi eu aş alege la fel. De ce? Pentru că această carte este esenţială, ea nu are nici început şi nici sfârşit, pentru că este atemporală şi totuşi extrem de actuală şi, mai ales, pentru că oraşele care se adună cu răbdare între paginile cărţii redesenează atlasul lumii, o lume pe care fiecare dintre noi şi-ar putea-o imagina, măcar o dată în viaţă, ideală şi fără sfârşit.

Osatura cărţii este dată de dialogul dintre aventurierul neguţător veneţian Marco Polo şi Kubilai, Marele han al mongolilor, atotputernicul conducător al imperiului lui Gingis Han. Pretextul stă în dorinţa lui Kubilai de a înţelege cât mai mult din ceea ce se întâmplă în imperiul său, pentru a-l putea feri de distrugere.

“În viaţa noastră, a împăraţilor, există un moment care urmează trufiei date de vastitatea nemărginită a teritoriilor pe care le-am cucerit, melancoliei şi uşurării de a şti că o să renunţăm curând să le cunoaştem şi să le înţelegem; (…) este momentul disperat în care descoperim că imperiul pe care-l credeam sumă a tuturor minunăţiilor e o ruină fără capăt şi formă, că în el cangrena corupţiei e prea profundă pentru ca sceptrul nostru s-o mai poată vindeca, că triumful asupra suveranilor vrăjmaşi ne-a preschimbat în moştenitori ai decăderii lor de secole.”

Această cunoaştere se realizează cu ajutorul lui Marco Polo, ambasadorul şi consilierul său care, trimis să cerceteze cetăţile din imensul teritoriu pe care îl stăpâneşte Hanul, îi schiţează, la întoarcere, un jurnal de călătorie plin de melancolie.

“Doar în istorisirile lui Marco Polo reuşeşte Kubilai Han să discearnă, printre zidurile şi turlele menite să se prăbuşească, filigranul unui desen într-atât de fin, încât să poată scăpa muşcăturii termitelor.”

Totuşi, relaţia dintre cei doi nu este lipsită de tensiune, ceea ce conferă un anumit ritm scriiturii, asemănându-se pe alocuri cu povestea Şeherezadei. Cred că nu întâmplător Italo Calvino a ales ca protagonişti două figuri emblematice, una specifică vestului civilizat, aglomerat, dezvoltat, şi una reprezentând orientul îndepărtat, sălbatic, dar nu mai puţin fascinant. Ideea de dualitate, de avers şi revers, de dublă imagine, câteodată suprapusă, întoarsă sau chiar răsturnată, apare în descrierea oraşelor lui Italo Calvino, ele însele văzute ca bastioane ce se opun sălbăticiei. Elementele ce le caracterizează sunt antagonice: civilizaţie versus barbarie, artă versus ternă existenţă, eternitate versus efemeritate, structură versus haos. Şi totuşi, de ce “oraşele invizibile”? Oraşe, pentru că acestea sunt rezultatul imaginaţiei, creaţii umane ce rezultă din ambiţiile, visurile şi munca oamenilor ce speră într-un viitor care poate fi făurit. Invizibile, pentru că Italo Calvino ne invită să privim dincolo de aparenţe şi de evident, dacă dorim să găsim secretul ce face ca fiecare oraş să fie unic şi de neuitat.

“Plecând de-acolo şi mergând trei zile către răsărit, omul ajunge la Diomira, cea cu şaizeci de cupole de argint, statui de bronz ale tuturor zeităţilor, străzi pavate cu staniu, un teatru de cristal, un cocoş de aur care cântă în fiecare dimineaţă într-un turn. Toate aceste frumuseţi călătorul le cunoaşte deja, căci le-a văzut şi în alte oraşe. Dar trăsătura ce îl deosebeşte pe acesta este că cine ajunge aici într-o seară de septembrie, când zilele se scurtează şi lampioane multicolore se aprind toate odată la porţile birturilor, iar de pe o terasă se aude o voce de femeie strigând “Ah!”, îi invidiază pe cei care acum se gândesc că au trăit deja o seară aidoma acesteia şi că atunci au fost fericiţi”.

Oraşele lui Italo Calvino au toate nume sugestive, exotice, de femei (Isidora, Doroteea, Anastasia, Bersabeea, Pentesilea etc.) şi sunt clădite din imagini, mirosuri, cântece, dorinţe, visuri şi amintiri. În ele se amestecă elemente de arhitectură ale trecutului glorios, cu cele ale prezentului incomod şi, mai ales, cu cele ale viitorului neliniştitor. Deşi cartea a apărut în anii ’70, există referinţe clare la globalizare, cultură corporatistă, alienare, consumerism, invazia deşeurilor şi multe alte tare ale secolului XXI. Chiar când se vorbeşte despre istorie sau ruine sau petrecerea generaţiilor, mesajul este universal şi etern. Aceleaşi cuvinte pot descrie foarte bine oraşele în care trăim noi astăzi.

“- Şi oraşelor le place să creadă că sunt opera minţii sau a întâmplării, dar nici una, nici alta nu sunt suficiente pentru a le susţine zidurile. La un oraş nu te bucură cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minunăţii ale lui, ci răspunsul pe care îl dă unei întrebări ale tale.

– Sau întrebarea pe care ţi-o pune, obligându-te să răspunzi, aidoma Tebei, prin gura Sfinxului.”

Fiind o iubitoare de bijuterii, consider această carte ca fiind gema absolută, tăiată expert în cele mai neaşteptate unghiuri şi faţete, ce reflectă imaginea privitorului ca într-un caleidoscop. De altfel, o asemenea piatră preţioasă perfectă îşi doreşte şi Kubilai – oraşul ca simbol al civilizaţiei. Pe măsură ce Marco Polo spune mai multe povestiri despre oraşele sale, Kubilai începe să îşi pună la îndoială natura imensului său imperiu. Civilizaţia este văzută ca îndreptându-se spre dizolvare, aşa cum imperiul lui Kubilai piere încet, dar sigur, mai puţin din cauza unor factori din exterior şi mai mult ca urmare a slăbiciunii interioare care îl macină. Pentru că ceea ce conduce la conformism şi siguranţă, în detrimentul diversităţii şi inovaţiei, este, de fapt, eşecul imaginaţiei.

“- Da, imperiul este bolnav şi, ceea ce e şi mai rău, caută să se deprindă cu rănile lui. Scopul explorărilor mele este acesta: scrutând urmele de fericire care încă se întrevăd, le măsor lipsa. Dacă vrei să ştii cât întuneric se aşterne în jurul tău, trebuie să-ţi încordezi vederea, ca să prindă firavele lumini din depărtare.”

Şi totuşi, cu toată plăcerea dată de stilul luxuriant şi de imaginile spectaculoase, spre final, abia aşteptam să termin de citit cartea. Pentru că oricât de sclipitoare, fastuoase sau doar suple sunt oraşele invizibile ale lui Calvino, ele sunt cuprinse de molima autodistrugerii. Acest turbion al măririi, dar şi al decăderii, al luxului, dar şi al mizeriei, al bucuriei vieţii, dar şi al întunericului morţii, este năucitor. Oraşele invizibile ale acestui scriitor-poet sunt, de fapt, imaginile zilelor vieţii noastre, mai luminoase sau mai întunecate, care însă ne conduc, implacabil, spre acelaşi sfârşit.

“- Totul e în zadar, de vreme ce ultima destinaţie nu poate fi decât oraşul infernal, şi în fond într-acolo ne duce curentul, într-o spirală tot mai strâmtă.”

O singură salvare este posibilă, atât în carte cât şi la nivelul propriilor existenţe, şi aceasta este conţinută în partea a doua a îndemnului lui Marco Polo, care ar trebui să ne devină flacără de far.

“- Infernul celor în viaţă nu e ceva care va să vină; dacă infernul există, este cel care se află deja aici, infernul pe care îl locuim în toate zilele, pe care îl creăm stând împreună. În două feluri poţi ocoli suferinţa asta. Primul le vine multora la-ndemână: să accepţi infernul şi să devii parte din el, până ce nu-l mai vezi. Cel de-al doilea este riscant şi cere băgare de seamă şi necontenită învăţătură: să cauţi şi să ştii să recunoşti cine sau ce, în plin infern, nu e infern, şi să-l faci să dureze, şi să-i oferi spaţiu.”

Editura ALLFA, Colecţia “Strada Ficţiunii”;

Anul apariţiei: 2011;

Traducere din limba italiană şi postfaţă de Oana Boşca-Mălin;

Nr. pagini: 143;

ISBN: 978-973-724-337-9.