Finețea detaliului, cheia acceptării propriului destin

Pe rafturile librăriilor românești se regăsesc de câțiva ani buni numeroși autori asiatici sau de origine asiatică, ale căror opere ne stârnesc curiozitatea și ne determină să începem o călătorie virtuală prin imaginarul asiatic, care, pe măsură ce ne adâncim în mrejele sale, devine surprinzător de complex și de profund. Dimensiunile copleșitoare ale continentului contribuie la diversitatea culturală și de civilizație, lucru ușor de observat printr-o simplă trecere în revistă a limbilor vorbite, cu tipare lexicale și structuri gramaticale greu de înțeles pentru noi europenii. În ciuda tradițiilor și obiceiurilor atât de diferite de cele europene, literatura asiatică este o permanentă surpriză: nu numai că subiectele propuse ne sunt familiare, dar ajungem să ne identificăm, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu trăirile personajelor, indiferent de statutul lor social sau de nivelul de educație. Încă de acum douăzeci de ani, cititorul român făcea cunoștință cu Haruki Murakami, Kazuo Ishiguro și alți autori japonezi, după care au început să fie publicați diferiți autori bengalezi, coreeni și, bineînțeles, chinezi. Dramele interioare ale personajelor sunt aproape insuportabile, dar totodată explicabile din perspectiva tiparelor civilizaționale: spiritul japonez este definit de o decență și un respect pentru spațiul privat, personal, greu de înțeles pentru noi, cei expuși, chiar striviți de lipsa de intimitate generată de comunicarea prin așa-zisa social media. Statutul social transmis din generație în generație, aproape imposibil de schimbat, devine, inevitabil, o povară greu de dus pentru multe dintre personajele construite atât de autorii japonezi, cât și de cei indieni, coreeni sau pakistanezi. Literatura chineză merită un studiu separat, dată fiind pervertirea sa ideologică din ultimii 60 de ani, cu consecințe iremediabile asupra mentalului colectiv chinez.

În 2021, două edituri consacrate de la noi, Nemira, respectiv, Litera, au reușit să aducă pe rafturile librăriilor două volume extrem de interesante prin tematică, dar și prin tehnica literară propriu-zisă. Dacă Jhumpa Lahiri ne este deja familiară (romanul său Porecla fiind publicat în limba română în 2018), Toshikazu Kawaguchi este o surpriză plăcută a celor de la grupul editorial Litera. Interpretul de maladii al autoarei bengaleze născută la Londra, dar crescută și educată în SUA, reprezintă o colecție de povestiri inedite sau deja publicate în diferite periodice de prestigiu, care au ca element comun dramele personajelor generate fie de incapacitatea de a se adapta într-o nouă civilizație, fie de incapacitatea de a accepta statutul de migrant (de altfel niciunul nu gândește în astfel de termeni), fie lupta cu destinul implacabil/karma. Imposibilitatea de a-și accepta destinul reprezintă subiectul romanului propus de Toshikazu Kawaguchi, cu un titlu incitant – Până nu se răcește cafeaua, ale cărui personaje apelează la o soluție extremă, semn al unei disperări profunde – întoarcerea în trecut (și plonjarea în viitor, mult mai riscantă, și de aceea, aleasă doar de Kei, soția patronului cafenelei Funiculi Funicula) pentru a-și umple anumite goluri, pentru a-și clarifica relațiile cu cei dragi, în ciuda faptului că știau că nu puteau schimba sub nicio formă prezentul. Autoarea bengaleză are o temă preferată (cititorul o va regăsi în romanul Porecla), poate și pentru faptul că ea însăși este născută în afara granițelor Indiei, dar educată în cel mai autentic spirit hindu/bengalez: incapacitatea de a se adapta într-o nouă lume, cu tradiții și obiceiuri greu de înțeles, dar acceptate doar pentru că personajele știu că au emigrat cu un scop cât se poate de serios:

„- Sora mea născut o fetiță. Până când o s-o văd, în funcție de cum obține domnul Sen titularizarea sau nu, copila va avea trei ani. Mătușa ei i se va părea o străină. Dacă vom sta una lângă alta într-un tren, nici nu-mi va recunoaște chipul, apoi, punând scrisoarea deoparte, l-a mângâiat pe cap pe copil. Ți-e dor de mama ta, Eliot, după-amiezile, când ești cu mine?

Lui nu-i trecuse niciodată prin cap gândul ăsta.

– Trebuie să-ți fie dor de ea! Când mă gândesc la tine, doar un băiat, departe de mama ta

atât de mult timp pe zi, mi se face și rușine.

– O văd seara.

– Când eram de vârsta ta, habar n-aveam că într-o zi voi fi atât de departe. Tu ești mai

înțelept, Eliot! Tu deja știi cum stau lucrurile. (Jhumpa Lahiri, p. 174)

După restricțiile impuse de soțul său (doar din dorința de a se adapta mai repede cu noul loc de muncă și, implicit, cu societatea americană), doamna Sen va avea o cădere nervoasă care va duce la întreruperea legăturii cu micul Eliot, în schimb personajele din „Cel de-al treilea și ultimul continent” au găsit o soluție viabilă:

„Deși vizităm Calcutta o dată la câțiva ani și aducem de acolo încă și mai multe pijamale cu șnur și ceai Darjeeling, am hotărât să îmbătrânim aici. Eu lucrez într-o bibliotecă universitară micuță. Avem un fiu care studiază la Harvard University. Mala nu își mai acoperă capul cu partea liberă a sariului ei și nici nu mai plânge nopțile după părinți, dar, din când în când, mai suspină de dorul fiului nostru. Așa că mergem cu mașina până la Cambridge să-l vizităm sau îl aducem pe el acasă pentru un weekend, ca să putem mânca împreună orez cu mâinile și să vorbească bengali, lucruri pe care ne temem uneori că nu le va mai face după ce noi vom muri.

Ori de câte ori facem acea călătorie cu mașina, deși e trafic, o iau pe Massachusetts Avenue. Abia dacă mai recunosc clădirile de acum, dar, de fiecare dată când sunt acolo, mă întorc fulgerător la acele șase săptămâni de parcă s-ar fi petrecut alaltăieri și încetinesc, arătând spre strada doamnei Croft și spunându-i fiului meu că acolo a fost prima mea casă din America, unde am locuit cu o femeie care avea o sută trei ani. „Îți amintești?” spune Mala și zâmbește la fel de uluită ca mine că a existat cândva un timp când eram ca niște străini unul pentru celălalt. Fiul meu se arată întotdeauna surprins nu în legătură cu vârsta doamnei Croft, ci cu cât de mică era chiria pe care o plăteam, un fapt aproape la fel de greu de crezut pentru el cum fusese steagul de pe Lună pentru o femeie născută în 1866. (Jhumpa Lahiri, p. 268 – 269)

Finețea detaliului se regăsește în fiecare dintre personajele care se întâlnesc cu destinul într-o cafenea mică, de la subsolul unei clădiri uitată de lume, undeva în Tokyo. Dar, dacă suntem atenți la detalii, cafeneaua și personajele ar putea fi la fel de bine plasate oriunde pe glob. Nimic nu te duce cu gândul la specificul tradițiilor și obiceiurilor japonez, cu excepția numelor și al ritualului cafelei, descris cu minuțiozitatea specifică unui ceasornicar elvețian sau a unui grădinar japonez:

„Soțul lui Kei obișnuia să prepare cafeaua la sifon (e o instalație care nu are nimic în comun cu recipientul producător de apă carbogazoasă din magazinele noastre, n.n.). Turna apă fierbinte într-un vas ce semăna cu cele folosite în laboratoarele de chimie, pe care-l încălzea cu o lampă cu alcool, pusă sub al doilea vas. Aburul apei fierbând urca, infuzând cafeaua măcinată pusă în pâlnia superioară. Pentru clienții fideli așa cum era Kotake, care voiau să savureze gustul și aroma cafelei preparate manual, Nagare folosea altă metodă: într-un filtru din hârtie pus într-o pâlnie de sticlă sau ceramică peste o cafetieră de sticlă, punea cafea proaspăt măcinată, peste care turna încet apă fierbinte, într-un jet subțire.

Pentru Nagare, cea de-a doua metodă era mult mai ușoară, căci controlând temperatura apei și felul în care turna apa fierbinte, putea tempera mai bine gustul amar și aciditatea infuziei. În cafeneaua liniștită în care niciodată nu se auzea muzică de fundal, te puteai bucura de picuratul delicat al lichidului infuzat în cafetieră. Auzind susurul picăturilor de cafea căzând din infuzator, pe chipul lui Kotake înflori un zâmbet – așa îi plăcea să se bucure de trecerea timpului.” (Toshikazu Kawaguchi, p. 160 – 161)

Localul uitat de lume este, de fapt, spațiul atemporal atât de necesar pentru cei care se luptă să își accepte destinul, chiar dacă pentru asta trebuie să bea cafea (servită dintr-un recipient argintiu într-o ceașcă de porțelan albă) și să respecte reguli care de care mai bizare (de exemplu, să nu se ridice absolut deloc de pe scaun în timpul întoarcerii în timp). Pentru Yaeko, tânăra rebelă care se luptă dramatic cu constrângerile tradițiilor japoneze, toate au fost greu de respectat, dar:

Ce o îngrijora mai mult era regula foarte vagă „înainte de a se răci cafeaua”: ea înțelege fie că, deși cafeaua se răcise, încă mai avea timp, fie că trebuia să se întoarcă în prezent chiar dacă mai era călduță. Dar se liniști gândindu-se că totul va fi mult mai simplu dacă va goli ceașca atunci când va auzi alarma sunând din linguriță. (Toshikazu Kawaguchi, p. 190 – 191)

Decența, noblețea sufletească, sinceritatea sunt trăsături foarte bine evidențiate atât de autorul japonez, cât și de Jhumpa Lahiri, chiar dacă personajele provin din medii sociale atât de diferite. Sistemul de valori își dovedește valabilitatea în diferite contexte de viață (admirabilă verticalitatea lui Boori Ma din colecția autoarei bengaleze, dar și altruismul înduioșător al lui Kei, soția patronului cafenelei japoneze care ajunge, ea însăși într-o situație limită), în diferite spații culturale, pe diferite continente. Cele două volume sunt dovada că se scrie bine și în alte părți ale lumii, iar cititorul român se adâncește, pagină după pagină, într-o lume de basm, în care rezultatul luptei dintre bine și rău aproape că nu contează, atât timp cât ai posibilitatea să te regăsești pe tine însuți, să te accepți așa cum ești și să îți iubești semenii ca pe tine însuți.

Interpretul de maladii de Jhumpa Lahiri