Adevărul ca o pradă

„Voiam să te întreb pentru cine scrii chestiile astea cu țăranii. Scrii pentru țărani? Pentru cei de la oraș? E o curiozitate personală.” Bogdan Răileanu

Am lăsat să treacă un timp după ce am citit Preda. Adevărul ca o pradă. Nu am putut scrie imediat, atât este de puternică această carte încât ai senzația de recul. Ești nevoit, ca să poți vorbi despre ea, să aștepți o liniștire a gândurilor.

E greu de imaginat că se poate scrie ceva nou despre Marin Preda. Bogdan Răileanu a reușit. A păstrat, în general, imaginea consacrată a scriitorului, cea conturată în propria operă, dar și aceea desprinsă din mărturii și corespondență, dar a dat personajului o inedită dimensiune socială, politică și metafizică.

În prim-plan rămân condiția autorului și problematica neliniștitoare a confruntării cu demonii creației – nopți fără somn, întrebări obsedante, căutarea unui sens al textului, care are, la modul ideal, propria arhitectură.

Era greu să devii scriitor. Debutul lui Marin Preda în revista Gândirea se dovedește imposibil. Ajuns pe strada unde locuia poetul Nichifor Crainic, atunci ministrul Propagandei, Marin Preda se oprește să îi ceară sprijin, în fond amândoi erau fii de țăran. Reținem și obiceiul de a acorda atenție cuiva, chiar unui om valoros (valoarea este învederată), abia după ce devine cineva, după validarea socială. Marin Preda nu era atunci decât un tânăr care purta haină fără nasturi, așa o croise mama lui, acasă, din economie. Mâncase de dimineață o bucată de pâine și băuse un pahar cu bragă. Se gândea la salcâm, lemn tare, din care se construiesc case, ceea ce îngăduie și salcâmului să își continue viața. Dar pe cine putea să intereseze un asemenea subiect, cum se taie un salcâm?!

„— Uite ce e, spuse Nichifor Crainic, nu am timp să stau după debutanți. Dacă ai încredere în talentul tău, trebuie să cauți pe cineva care să te debuteze. Trebuie să intri pe sub pielea cuiva cu talentul tău și să-ți faci loc în lumea literară. Să dai din coate. Nu e timpul pentru amabilități. Poate că gândirea ta e făcută pentru altceva, și nu pentru revista pe care o conduc eu. Trebuie să te lămurești cine ești și ce ți-ai propus să faci.” (p. 64)

La Sburătorul lui E. Lovinescu lucrurile stau mai bine, în ciuda unei opinii critice nu tocmai favorabile.

„La încheierea lecturii, Lovinescu se arătă prea puțin impresionat de noua povestire, descrierile nu îl făceau să simtă puterea scriitorului, iar Marin primi cu un zâmbet superior critica, știa că zgândărise mintea celor care îl ascultaseră și că povestirea lui avea să meargă mai departe cu ei în seara aceea. Forma aceasta de a intra în gândurile oamenilor îi plăcea mult, știa că o imagine odată conturată sau o vorbă spusă de un personaj aveau să meargă mai departe cu cititorii săi.” (p. 84)

La Sburătorul, o prezență statornică este Nicodim, un pasionat de manuscrise. Astăzi sunt, probabil, puțini scriitori care mai scriu de mână, în caiet, care mai au, așadar, manuscrise, cu tăieturi și forme intermediare ale textului. Stadiile de șantier prin care trece un text până să fi publicat ar fi greu de reconstituit. Nicu Nicodim cumpără un manuscris și de la Marin Preda.

„Nicu Nicodim era bogat, boier cu moșie mare la Lița, în Teleorman, și o casă ca un palat pe bulevardul Dacia din București, iubea literatura română și venea des la cenaclul Sburătorul, pe care îl înființase cu ani în urmă criticul Eugen Lovinescu. În sufletul lui Nicu Nicodim era mereu o emoție plăcută ori de câte ori se ducea la casa de bani și scotea de acolo bancnote pentru cele de trebuință sau pentru vreun cadou pe care trebuia să-l facă. Tot acolo, în casa de bani, ținea și o grămadă de hârtii despre care soția lui spunea că o să-l ducă la sapă de lemn. Nu putea să înțeleagă cum de erau atât de prețioase pentru el acele hârtii în care se amestecau caligrafii diferite, culori de cerneală diferite și care pe deasupra erau pline de mâzgăleli, tăieturi, pete și pagini rupte pe jumătate. Erau manuscrise ale unor scriitori care citiseră la Sburătorul sau în alte locuri unde boierul Nicodim, el însuși scriitor, fusese prezent. Se găseau acolo o povestire de Rebreanu pe un caiet pătat de cafea și vin, cu o copertă albastră roasă pe la colțuri, un fragment dintr-un roman de Hortensia Papadat-Bengescu, care părea ceva mai îngrijit decât celelalte foi, câteva pagini din Baltagul lui Sadoveanu, pe care le cumpărase de la cineva care se jurase că le primise din mâna scriitorului, multe texte ale poeților din generația războiului, niște Camil Petrescu, un George Călinescu și undeva în spate de tot, stând într-o umbră cuvenită cumva prezențelor impunătoare care veghează atotputernice asupra lumii, stătea într-o capsulă de sticlă un sul de foi de hârtie pe care era scris începutul de la Sărmanul Dionis al lui Eminescu.” (p. 76-77)

Marin Preda scria într-un fel greu imaginabil pentru cei care folosesc astăzi doar tastura calculatorului. Tehnologia permite actualizarea permanentă a textului, făcând posibile modificări în timp real, fără să se poată păstra istoricul, genul acela de istoric învederat în manuscrise – cu tăieturi, acolade, adăugiri, modificări succesive, linii trecute peste rânduri, spre subsolul paginii. În cazul lui Marin Preda, știm din propriile mărturisiri, multe dintre romane sunt scrise de două ori. Avea „oase tari”, cum aflăm din discuția cu poetul Miron Radu Paraschivescu amintită în Viața ca o pradă, putea sta la masa de scris ore întregi. Preda scria o primă versiune încredințat că este și cea finală. Textul rămânea însă un timp, poate luni întregi, într-un sertar. După ce era recitit, venea verdictul autorului – sutele de pagini deveneau bun de tipar sau erau rescrise integral. Acesta ar fi, să zicem, procesul creativ, în linii mari.

În Adevărul ca o pradă o prezență constantă este Sergiu, un fel de umbră a scriitorului. E din Teleorman, atât se poate spune despre acest personaj care apare în timpul rebeliunii legionare și reapare periodic, recunoscând că a citit cărțile publicate de Preda, i-a urmărit ieșirile din țară, știe și de cine a divorțat, și de cine e îndrăgostit. De ce nu intră Preda în partid nu știe. Moromețian, Preda i-ar răspunde că Partidul nu-i aduce niciun beneficiu.

„— Ascultă la mine, Marin Preda al nostru e tot un superstar. Are talent și trebuie să joace un rol mai important în partid. Am vorbit lucrurile astea și cu tovarășul Ceaușescu. I-am povestit Moromeții și i-a plăcut.” (p. 198)

Imposibila întoarcere are legătură cu tot ce ține de copilărie. Marin Preda călătorește spre sat cu mașina, ducând cu sine o coroană de crini. Florile aveau miros puternic, la limita suportabilului. Murise Pațanghel, Tudor Călărașu. Ajunge acasă și, după înmormântare, își dă seama că nu luase nimeni coroana adusă de el. Pornește atunci din nou spre cimitir, desculț, spre a duce coroana la mormântul tatălui. Ilinca, sora mai mare, vrea să-și strige fratele, să se încalțe, să nu umble desculț prin praful drumului. Se răzgândește până la urmă, în fond, gândește Ilinca, praful era același ca în vremea copilăriei lor, când, zguduit de friguri, băiatul pierduse pe drum, pe lângă cărți, și coronița de premiu. Și tatăl le ridicase atunci pe toate de jos, ștergându-le cu grijă și sfială, de praf, cu mâneca hainei. Pentru o clipă, întoarcerea pare posibilă:

„Ilinca se uită la el și pentru o clipă se sperie: Marin mergea desculț prin praf. Vru să-i strige să se-ncalțe, dar renunță și îl lăsă să meargă mai departe. Nu mai era marele scriitor. Era Marinică cu treizeci de ani în urmă, mergea desculț spre câmp cu oile și ținea o carte în traistă. Praful de pe drum era același.” (p. 193)

Sunt în cartea lui Bogdan Răileanu și pagini desprinse parcă dintr-o comedie a istoriei care se discută în celulă și se continuă în cimitir. Limbajul trădează incultura, inclusiv cea politică, firea ranchiunoasă și agresivitatea oamenilor zilei. Substantivele nu sunt articulate, pronunția e deformată, dar brutalitatea se articulează clar. Glumele nu sunt acceptate. Partidul e sobru, liderii, la fel.

„— Cimitir, a? spuse Gheorghiu-Dej cu inima zvâcnind în piept.

— Da, tovarășe, un pretin de-al nostru, tovarăș și el, te așteaptă la un mormânt, e mormântul lui Grigore Iunian, așa îi zice mortului.

— Ăsta nu e un țărănist din ăia care ne-au băgat pe noi la zdup?

— Dracu’ să-l ieie, spuse Ceaușescu.

— Și cum știu care e mormântu’?

— Tovarășu Gheorghiu, mormântu’ ie însemnat cu o luminiță.

— Ce luminiță? O lumânare? Păi, tovarăși, suntem idioți, spuse Gheorghiu-Dej, în cimitir mai toată lumea aprinde lumânări pentru morți, nu? Cum știu io la care să mă duc?

— Să n-ajungi la vreo văduvă, tovarășe Gheorghiu, să nu compromitem operațiunea, glumi cineva din celulă.

—Ei, uite că pe dumneata, tovarășe Iliescu, nu o să te iau cu mine în evadarea asta, spuse Gheorghiu-Dej, revoluția noastră comunistă nu se poate înfăptui pe glume.” (p. 95)

„Ceaușescu tuși o dată și ridică o mână în întuneric.

— Tovarăși, să revenim la oili noastre, spuse răgușit. Acolo, la mormântul acesta, te așteaptă un gardian de la depozitu’ de armament din Târgu Jiu, omul nostru, Pripas se numește. El te va prelua și te va duce la locul unde te așteaptă tovarășul Maurer cu mașina ca să ajungeți la București.

— Bine, tovarășe Ceaușescu, dumneata o să vii cu mine ca să nu mă încurc, spuse Dej după o mică pauză.” (p. 96)

M-a impresionat în Adevărul ca o pradă singurătatea autorului, genul acela de solitudine care îngăduie înțelegerea superioară a existenței, o singurătate de care s-a contaminat prin contactul prea intens cu propriile personaje, purtate permanent cu sine. Moromete e singur, Petrini, la fel. Suferind din dragoste, diagnosticat cu astenie, insomniac și ipohondru, Marin Preda are alura unui om care, depășind prin forța gândului multe orizonturi, e pregătit, la un moment dat, să-și accepte condiția neobișnuită:

„Se gândi la pescărușul din balconul doctorului și brusc își dădu seama că pentru mulți și el era un pescăruș, putea să se ridice deasupra oamenilor și să-i observe în întregime și se hrănea cu intimitățile lor, un soi de gunoaie și alte urme ale existenței lor, pe care el le scotea la suprafață în cărțile sale. Era un pescăruș de hârtie. Îi plăcu imaginea asta și adormi cu ea în gând.” (p. 161)

„Povestea lor va rămâne nespusă. Nu va scrie nimeni nicăieri: Aici, la masa aceasta, a plâns scriitorul Marin Preda după frumoasa și tânăra sa soție Aurora Cornu, care dorea să divorțeze. Singurătatea acelui obiect i se părea deodată mai înduioșătoare decât propria lui durere. Și-a înghițit lacrimile și a mângâiat masa de lemn masiv ca și când ar fi mângâiat un prieten de suferință.” (p. 174)

Intrând perfect în stilul scriitorului pe care-l are ca personaj, Bogdan Răileanu pare să creeaze o versiune proprie a romanului memorialistic al lui Preda, Viața ca o pradă. Explorăm, citind paginile cărții, zona latentă a unei legende personale. Felul în care este scrisă cartea, substanța personajului, stilul, toate creează impresia întâlnirii autentice cu autorul Celui mai iubit dintre pământeni.

În cartea lui Bogdan Răileanu figura scriitorului are lumina de pe chipul lui Moromete, om cu mirări neobișnuite, gesturi nastratinești și atitudine de ființă absolut liberă, dar cu dosar de urmărire consistent, păstrat sub o manta destul de rar discretă – nu a lui Gogol, ci a securității.

Câteva date despre autor apar în prezentarea editurii:

Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru şi Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spaţiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017), romanele Dinţii ascuţiţi ai binelui (2018) şi Teoria apropierii (2019), precum şi microromanul Să nu laşi moartea să te găsească (Polirom, 2021).

Preda. Adevărul ca o pradă de Bogdan Răileanu