„Fiestă” psihedelică la Paris (via Craiova-București) – „Biroul de Întrebări Ridicole” de Dan Ciupureanu

Cu un titlu inspirat, nostradamic pentru noua eră, I.A. dictându-ne s.f. fricile sanitar-existențialiste, administrațiile de orice nivel prefăcându-se în continuare atotștiutoare, bâjbâind după verdicte medical-epidemiologice, semănând panică și teamă, Dan Ciupureanu publică o continuare la Omar și diavolii, cu accente quasi-bogomilice aici (deseori, Dumnezeu și Diavolul, cu suita sa de demoni, apărând împreună, ba chiar la un moment dat stau împreună la masă cu naratorul și mama sa, o masă unde se toarnă binișor în pahare), nuanțându-se în ceea ce privește demonii, Oroarea fiind inspirată de „Boală și demonii ei”…

Practic, dincolo de aparențe (și dincolo de moto-ul semnat de Ionel Ciupureanu, tatăl lui Dan, moto cu importanța lui!, cartea debutează astfel: „Cea mai fericită familie de pe planetă avea doi copii, un băiețel și o fetiță. Secretul fericirii lor se ascundea în lucruri simple…”) și de meditațiile asupra unor reacții ale lui Emily Dickinson, cartea începe cu anunțarea morții mamei naratorului, eveniment care amplifică angoasele acestuia, poate și Boala moștenită de la mamă, ducând, în cele din urmă, la internarea lui într-un Centru de Criză, unde se află și acel Birou de Întrebări Ridicole, care dă titlul cărții.

Moartea are… magia ei, mama, care „s-a trezit moartă” mai poate vorbi la telefon, naratorul erou are un inel de la mamă care îl poate ajuta să ia legătura cu ea și să facă alte minunății, ca în „Arabela”, pierderea inelului duce la complicații spre final, „fiesta” (apropo de cartea lui Hemingway, scriitor menționat la p.171, lângă alți câțiva: de altfel, sunt multe trimiteri la muzici, cărți, scriitori – dacă la Omar… era subliniat Zbor deasupra unui cuib de cuci, aici Erofeev, cu Moscova-Petușki pare să puncteze,ca să nu amintim nimic și de un Salon 6; de altfel, sunt destule călătorii, deplasări cu trenul – eternele noastre căi ferate, cu ai săi călători deosebit de pitorești, cu trenul sau cu alte mijloace de transport prin Paris) este oarecum o pomenire, care ajunge să fie eclipsată de povestea de dragoste (nu numai dintre Ian-Omar și Roxana, „ca la șaișpe ani”, ci și aceea pentru copiii menționați de câteva ori; „poveștile intercalate”, nu numai pentru copii, totuși, doar știm povestea cu „După melci”!, sunt vreo 4-5, au un farmec aparte, chiar dacă una dintre ele se termină cu o înjurătură neaoșă românească!)!

Alcoolul, și în combinație cu diazepamul, „influențează” personajul, care de câteva ori pare a fi un fel Charlot literar, tot dezechilibrându-se, revenindu-și, dărâmând diverse ( I se reproșează la un pahar dat: „Șase ani câte șase beri în fiecare seară…”) „arta poetică” nefiind însă „dărâmată”, printre personaje apărând și oameni reali:

„Ți-am spus să scrii și lucruri frumoase… Viața noastră este o mizerie, în plus, cine mai citește mizerabilism? Chiar mizerabilismul său! Mereu se vaietă… beți o cafea? Eu vreau, zice Roxana. Eu sunt alcoolic din cauza lui. Dar urma un final fericit, mă trezesc urlând după ce mă ridic de la masă – îmi tremură mâinile. À la Ciupureanu, zice Iulia și râde. Tu chiar crezi că-ți poți scrie toate frustrările pe seama noastră? Eu… nu este nimic adevărat, de fapt viața mea este frumoasă… dar cu noi ce-ai?! Mereu am visat o narațiune tristă cu accente de ironie… Autoironie? Să zicem… M-ai pus să mă spânzur de câteva ori… păi… Zi-le că-ți pare rău! Îmi… o lacrimă îmi curge pe obraz… Nu-i nimic, zice Roxana și mă mângâie. Ai vreo bere pe-aici? Am, Ian, cu berea nu era ficțiune…”, p.106)

Apropo de sinucideri, în anul centenarului Paul Celan, i se aduce un omagiu acestuia, prin câteva scene cu Sena și aruncări în aceasta, poate fiind aici de amintit frumusețea stranie a ultimelor pagini, cu un Paris având locuitori împietriți, printre ei „bântuind”, veți vedea de ce, două personaje-fantome și nu prea.

Radu Aldulescu, pe coperta a IV-a, scrie despre „registru magic grotesc-morbid”, dar mai degrabă este o căutare a acelui dincolo de frumusețe și de urâțenie (un vitalism care poate dicta: „nimeni nu mă poate învăța dacă frumosul este frumos și urâtul este urât”, p.85), poate și a acelei vieți de dincolo de literatură și artă, deoarece și totul pare să fie pe dos (vezi fragmentul care începe la p.95) decât ar cere-o orice logică care revendică morală, etică, metafizică, „spațiul dintre normalitate și nebunie”, p.95, subțiindu-se puțin câte puțin, existând și o răfuială, nu știm cât de programatică, cu orice fel de clișeu: o voce adaugă că „Alice în țara minunilor” e atât de dizgrațioasă, încât îmi vine să borăsc”, iar personajul Alice, întâlnit tot la Centrul de Criză (unde este salonul 6), „duce bățul la gură și linge răhățelul de țestoasă, apoi crește până trece cu capul prin podeaua Centrului de Vise, deasupra atmosferei.” (p.168)

Combinația de onirism, controlat sau nu, și o anume realitate (în care „nimic nu se întâmplă cu adevărat”, p.104) dau o notă aparte simfoniei literare care va continua, probabil, cu un episod al pandemiei:

„Îmi amintesc tot. Trăiesc tot. Trăiesc din amintiri, ar zice rapsodul. Ura. Foamea. Univesrul oamenilor triști. Neîncrederea în sine. Balonașe colorate și alte superstiții. Întorc inelul mamei moarte de trei ori și mă trezesc zicând la revedere, Jean Dark! Întorc inelul de trei ori și mă trezesc îngropat de viu. Râd în hohote, înainte să mă asfixiez îl întorc din nou. Sunt în bucătărie cu sfoara în mână. Spânzură-te, spânzură-te, spânzură-te, Iaaaan! cântă Diavolul.” (p.100)

Spre deosebire de Omar…, parcă este aici mult mai mult Dumnezeu, este și un fel de rugăciune a inimii sui generis („Iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot!”), care se repetă de câteva ori, acest dialog cu divinitatea pare a fi salvator, din multe puncte de vedere, dar, repet, cei doi, Dumnezeu și Diavolul par a fi, de câteva ori, „apropiați”: „Dau paharul peste cap – acum sunt frate cu Diavolul, suntem copiii lui Dumnezeu!” (p.176) Sau: „Diavolul nu mai cântă. Dumnezeu își șterge lacrimile șiîși piaptănă barba.” (p.177) La 179: „Dumnezeu a inventat frumosul, Diavolul frumusețea lucrurilor urâte! Dacă mama moartă m-ar auzi, mi-ar răspunde că Dumnezeu este Tatăl dracilor…” La 183 „se mai despart”: „Dumnezeu învârte casa, Diavolul e plecat să încarce butelia.”

Dar dacă Centrul de Criză este „un vis al Lui Dumnezeu? De ce nu? Și cum putem să-L facem să se trezească, să-I mulțumim? (…) Și dacă Dumnezeu se trezește și noi nu vom mai exista? Dragostea noastră interisă, visele noastre, atingerile, dorința de moarte, țuica de corcodușe, țigările, cocktailurile psihedelice, infirmierul sinucigaș… Ce se va întâmpla cu toate acestea, se vor evapora în neant?” (p.170)

Într-unul din paragrafele scrise cu italice, este inscripționat un fel de Crez:

„cred că dumnezeu muncește din greu să mă mulțumească însă oricât de mult s-ar strădui nu reușește să țină pasul cu tristețea mea de mizerie și nu face decât să mă bage în sevraj atunci când nu am de ce să sufăr și să îndur”! (p.44)

În aproape altă ordine de idei, se arată și tifla Destinului și Sistemului, predestinării (a se vedea și p.101), umorul poate fi fabulos, atingând sensibilități (precum urinarea deasupra unei capitale europene), dar la naiba și cu Seriozitatea (p.185), deși mai pot exista și slăbiciuni („roagă-te la sistem cum nici dumnezeului tău nu ai face-o”, p.55, într-un alt paragraf cu italice), poate Omar va învinge, poate a-eroul va trece la Islam, poate se va ajunge la vertijul din „Fight Club” și altă carte va începe cu aruncarea în aer a Turnului Eiffel…

Cu sinucidere pe sinucidere aruncându-se în Sena naratorul, cu sau fără iubită („Nu pot trăi fără Roxana și nu pot muri fără Roxana”, p.197), cu siguranță îl va provoca pe Dan Ciupureanu să reînceapă:

„Când scriu, devin totuși un fel de Dumnezeu și sunt pretutindeni…” (p.108, cu ceva parafrază la subsemnatul)…

Chiar și într-un balon cu care se poate ajunge până la poarta Raiului (p.35)…

Dezinvolt, dincolo de seriozitate sau neseriozitate, Dan Ciupureanu aduce un aer proaspăt în literatura noastră, în care unele miasme ale canalelor (pardon, misterelor) Parisului vor putea fi recunoscute de către… recunoscători: