Pledoarie pentru înțelegerea celor văzute – „Despre trup. Anatomii, redute, fantasme” de Victor Ieronim Stoichiţă

Privim din ce în ce mai mult, suntem sclavii privirii, dar înțelegem din ce în ce mai puțin. Într-o epocă în care exhibiționismul este din ce în ce mai greu de definit și prins între limitele prea puțin vs prea mult, trupul omenesc pare a fi prins la mijloc. Expus în numele unui etern și niciodată încheiat proces al cunoașterii, siluit de priviri intruzive, dar deloc pregătite (despre dorință vorbim altădată) să cunoască, trupul pare că-și caută identitatea dorindu-și din ce în ce mai mult să se ascundă. Ascunderea ca formă de (auto)protecție (sau protejarea) nu e un procedeu nou, nici pe departe, dar astăzi, mai mult ca niciodată, el se cere însoțit cu alte și alte procedee, artistice sau nonartistice. Se întâmplă toate acestea și pentru că sub umbrela artei contemporane încep să-și facă loc din ce în ce mai multe imposturi și false curente artistice, toate plătind tribut greu marketingului, pieței de artă, acolo unde sumele exorbitante plătite pentru un obiect de artă nu mai au de mult legătură cu valoarea intrinsecă a acestuia.

„Adevărata provocare în statuia Cristului lui Michelangelo nu vizează așadar nuditatea sa, ci faptul că acest corpus verum et solidum, în loc să se manifeste în fața celor aleși, așa cum subliniază Evanghelia, se expune, în trei dimensiuni și în mărime naturală, într-un spațiu public, sub ochii mulțimii.” (Din carne și din marmură, p. 63)

Nu sunt la prima lectură din Victor Ieronim Stoichiță, se vede din fotografie; așteptam noul volum (dacă țin bine minte trebuia să apară de ceva timp), așa că a fost printre cărțile cumpărate în perioada de izolare provocată de pandemia de coronavirus. Am citit-o cu aceeași nevoie de a mă îndepărta, măcar temporar, de superficialitatea lumii contemporane, de problemele unei societăți din care de prea multe ori nu (mai) vreau să fac parte. Un volum foarte bine articulat în jurul unei singure idei – trupul și reprezentarea sa în pictură, din diverse perspective, toate reunite în trei părți: Anatomii, Redute, Fantasme. Evident, fiecare parte se descompune într-o serie de capitole, care surprind atât prin diversitatea exemplificărilor, cât și a studiilor de caz alese să ilustreze o idee sau un punct de vedere personal. Stoichiță aduce în discuție tablouri celebre, dar și mai puțin celebre, echiibrând în acest fel balanța dintre supraexpunere (în sensul de copleșit de celebritate) și con de umbră. Atenția lui cade pe detalii care-i slujesc în argumentarea unei teorii, așa se face că de multe ori avem reproduceri atât a frescei sau tabloului în întregime, cât și a anumitor detalii, după cum avem și serii întregi de tablouri cu același subiect, totul menit a susține teoria. De apreciat din acest punct de vedere este faptul că autorul n-a aglomerat textul cu prea multe ilustrații, n-avem de-a face cu un album de artă, ci cu un studiu teoretic foarte bine documentat și ilustrat corespunzător – a se vedea lista de note, notele bibliografice, lista ilustrațiilor și indicele de nume. De asemenea, este de apreciat efortul editurii de a reda la o calitate demnă de un album de artă toate reproducerile, ceea ce mă face să cred că, în realitate, prețul nu acoperă cheltuielile de tipărire în totalitate (spun asta pentru cei care au impresia că Despre trup. Anatomii, redute, fantasme costă prea mult pentru cititorul obișnuit).

«Se va fi recunoscut aici cu ușurință fenomenologia cadavrului sfinților, singurele persoane beneficiind de incoruptibila carne parfumată. Primirea de către florentini a cadavrului marelui compatriot are însă un caracter special, în măsura în care conjugă vizualitatea și tactilitatea în numele unor triple dovezi. Prima privește „asemănarea” – cadavrul lui Michelangelo „este” Michelangelo -, a doua, integralitatea (integralitate deplină, se înțelege, apropiindu-se așadar de cea a corpurilor înviate), a treia, materialitatea acestui corp integral și asemănător.

Un nou tip de relicvă se naște și un nou cult își face apariția: Cultul Artistului. Cea mai înaltă manifestare a acestuia nu va fi marele monument funerar înălțat în biserica Santa Croce din Florența, ci un monument făcut din cerneală și hârtie: Viețile lui Vasari.» (Pielea lui Michelangelo, pp. 82-82)

Revenind la cele trei mari părți ale volumului, îmi place să cred că veți fi cu adevărat impresionați de „Tușa” lui Tițian, după cum nici Pielea lui Michelangelo nu vă va lăsa indiferenți, ambele fiind cuprinse în Anatomii. Citind și urmărind cu privirea reproducerile îți dai seama că marea artă nu este rodul doar al unui talent descoperit întâmplător, ci al unui studiu profund și întins pe zeci de ani, un studiu însoțit cu o pasiune și fervoare demne de temele (non)religioase. A prinde omul în culoare și tușe așa cum este el, a-l reproduce credibil și cât mai aproape de ceea ce este în realitate, a lucra cu canoanele vremii și a-l face, în ciuda tututor acestor piedici, credibil și capabil să impresioneze semenii peste ani, sute de ani chiar, ține de acest studiu, de o profunzime rară, relevantă și relevată de Stoichiță în fiecare rând scris. Se simte în spatele fiecărei idei expusă nevoia autorului de a reitera, iar și iar, ideea că marea artă nu se naște din nimic, peste noapte și nici nu poate cuceri dacă nu cuprinde în combinația de culoare, tehnică și subiect și ceva mister. Așa se face că veți citi despre Anatomii ca și cum ați intra pentru prima dată într-un muzeu de artă și nu înțelegeți de ce nu vă puteți lua ochii de la un tablou al cărui subiect este omul.

„Portretele realizate de tânărul Rafael la curtea din Urbino sunt printre cele dintâi exerciții de autocontrol aristocratic transmise de arta Renașterii. Ele constituie manifestarea vizibilă a unei politici și a unei poetici a corpului și chipului în care rezerva, secretul și disimularea se concretizează în impasibilitate și tăcere.” (Străjeri ai chipului, p. 140)

În Redute Victor Ieronim Stoichiță stăruie îndelung, dar fără să plictisească asupra canoanelor, regulilor de care trebuie să țină seama un pictor, renascentist sau aparținând altei perioade. Din punctul de vedere al înțelegerii unui tabloul, Redute mi se pare că face cel mai mare serviciu artei în sine, cititorul învățând efectiv cum să privească un tablou, ce rol au amănuntele sau detaliile aparent nesemnificative, cum să încadreze într-un curent stilistic opera și pictorul. Interesant este felul cum autorul relevă puterea amănuntului, mai ales atunci când alege să vorbească despre Armuri și tatuaje, doua apanaje ale trupului, două însemne și semne ale puterii, poziției sociale și relației dintre individ și societate.

«Grație studiilor lui Alfred Gell despre tatuaj și celor ale lui Didier Anzieu cu privire la „eul-piele”, suntem astăzi departe de vechea mentalitate care vedea tatuajul ca pe un obiect strict decorativ și esențialmente „primitiv”. Gell și alții au argumentat amplu că tatuajul e o strategie vizuală de intervenție directă asupra pielii persoanei, care vizează distincția, protecția și imunitatea acesteia, o tehnică ce întărește sacralitatea șefului, garantându-i, prin elaborarea unei anvelope de semne, integralitatea corporală și impenetrabilitatea în fața oricărei primejdii, fie ea de ordin spiritual sau material. Tatuajul (fig. 110) „protejează” și „construiește” șeful. El este o armură simbolică acționând – spre deosebire de tehnicile occidentale de durificare și protecție – direct asupra pielii, „călind-o”, ca să spunem așa, prin ritualuri dureroase, care creează o carapace idealmente inexpugnabilă, chiar dacă ea nu e constituită decât din semne. Tatuajul tradițional învestește cu o putere absolută semnele înscrise pe pielea nudă.» (Despre câteva dispozitive de protecție, pp. 191-192)

Poate că cea mai dragă mie dintre cele trei părți ale cărții este și ultima, la Fantasme mă refer. O secțiune a cărții în care m-am desfătat cu reproduceri și teorii pe marginea unor opere de artă cu subiect religios, din ce în ce mai puțin aduse în discuție în viața de zi cu zi. A vorbi astăzi despre o operă de artă cu subiect religios a devenit act de curaj, dar trecând peste acest aspect constați că sunt și din ce mai puțini specialiști, oameni capabili să comenteze avizat pe seama unui tablou care are ca subiect o viziune, o apariție a unui sfânt, a Duhului Sfânt sau a lui Iisus Hristos. Dar Victor Ieronim Stoichiță o face cu pasiunea cercetătorului care s-a delectat ani de zile privind operele de artă despre care face vorbire, citind despre ele sau reflectând, pur și simplu, pe marginea unui detaliu care i-a scăpat din vedere. Fantasme devine din acest punct de vedere, foarte dens în informații, lămuritor în multe locuri, dar niciodată plictisitor sau sufocant. Din contra, vine să limpezească apele tulburi ale unei proaste contextualizări sau insuficiente cunoașteri a contextului istoric care a făcut posibilă apariția obiectului de artă în sine.

«„Forma chipului”, corelând „marea pictură” și „sentimentul religios”, este oferită, se va înțelege, prin icoană. Ne putem pune întrebări cu privire la echilibrul acestor termeni obținut de Jawlensky, dar prezența uneori ascunsă, a acestor surse de inspirație va fi permanentă. Exracția operată de artist nu este, din acest motiv, mai puțin pertinentă, căci în ultimă instanță, în înlănțuirea acestor experiențe, totul basculează: între 1917 și 1937 se înregistrează o dispariție, cea a „chipului”, dublată de o apoteoză, cea a „formei” lui. În filigran se află, cu siguranță, „principiul icoanei”, dar supus unui travaliu complex, care necesită descifrare. Vederea apropiată, frontalitatea și abstracția iconică (fig. 184) suferă o supralicitate care duce la formulele finale, în care reducția pune în evidență, prin mijlocirea unei texturi unice, două elemente de ordin diferit: structura cruciformă a reprezentării și urmele pensulației care au produs-o (fig. 185).» (Fețe și interfețe, p. 309)

«La Jawlensky în schimb, semnătura în sens propriu lipsește, în timp ce amprenta auctorială se amplifică la maximum. Ea e una cu imaginea. Reflecția și practica iconică a lui Jawlensky nu este, cum se știe, unică. În contexul avangardelor secolului XX calea sa o dublează pe cea a altor artiști, dintre care cel mai semnificativ este fără îndoială Kazimir Malevici.

Numărul de studii consacrat fenomenului de revival al icoanei în arta modernă rusă și la Malevici în particular e atât de mare, încât orice insistență riscă să devină un abuz. Nu vom întârzia deci asupra tuturor aspectelor prin care arta lui Malevici este îndatorată tradiției, ci vom interoga unul dintre ele care reclamă o aprofundare, și anume raportul artistului „suprematist” cu problema chipului.» (Fețe și interfețe, p.314)

În 2017 stârnea reacții dintre cele mai diverse On Body and Soul/Despre trup și suflet, filmul regizat de Ildikó Enyedi, la acel moment m-a surprins cât de puțini dintre spectactori erau pregătiți pentru un astfel de film. Mi-am adus aminte de peliculă când citeam Despre trup. Anatomii, redute, fantasme și mi-am dat seama de cât de multă nevoie este de detașarea de comercial, de ruperea de zogomotul urban și așezarea discuției despre trup în cu totul alți parametri decât o fac promotorii uneia sau alteia dintre politicile sociale ale momentului. Așadar, un bun moment de reflecție ne oferă Victor Ieronim Stoichiță cu acest nou volum apărut la Editura Humanitas, un prilej de a pune ordine în tot ceea ce știm sau avem impresia că știm despre reproducerile corpului omenesc în artă.

Despre trup. Anatomii, redute, fantasme de Victor Ieronim Stoichiţă