Un text de Cristian Fulaș
Există un spectru care bântuie literele, umanioarele în genere, voi începe glumeț și nu prea, iar acest spectru va fi existat încă dinainte ca noțiunea de care vorbesc să se fi deplasat spre acțiunea și reacțiunea politicului. Vorbesc aici despre Cei Mari, cei cu adevărat mari pe care, dacă nu i-am citit, trebuie să îi citim; și pe care dacă i-am citit, trebuie să îi recitim. Așa și eu, din când în când mă întorc la cărțile mele de căpătâi și deschid la întâmplare, fără să caut ceva anume, deschid pagini pe care cu siguranță le voi mai fi citit și mă las purtat de lectură spre un nicăieri care este, în definitiv, locul privilegiat al literaturii. Iată, la pagina 122 din Swann dau azi peste o vorbă scurtă și aruncată parcă într-o doară acolo:
Chiar mai târziu, când am început să compun o carte (…)
Marcel Proust nu va fi început să scrie o carte, nu, departe de el așa lucru simplu și de tot la îndemână, ceea ce facem noi ceilalți; el compunea, el avea să compună, parcă la infinit, în bucle și pliuri și eterne suprapuneri de personaje, Cartea, unul dintre visele fiecărui amator de literatură. A compune o carte e lucru diferit de a o scrie și, mărturisesc, am învățat din această propoziție scurtă că mai întâi există sentimentul cărții, mai întâi există o suprastructură aproape muzicală a poveștii și stilului, și abia mai apoi ne descoperim, mereu depășiți de propria încercare, în actul de a scrie. (Notez aici că, dacă MP s-ar fi apucat să scrie o carte despre propria scriitură, deși oricum a făcut-o, dar asta e altă discuție, ea s-ar fi numit probabil De ce compunem, iară nu De ce scriem). Departe de mine ideea de a mă compara cu Proust, de unde și o însemnare haioasă pe care am făcut-o cândva, Ar trebui să scriu cartea De ce încercăm. Dar să revenim, divagațiile nu sunt utile aici și comparațiile sunt cel mult haioase.
Recitesc mai departe, mă pliez pe text, trec câteva pagini și mă întorc siderat, îmi scăpase, iată pasajul care trebuie incriminat mai departe (la pagina 124):
Ca și Swann, ei spuneau despre Bergotte: „Este de o inteligență fermecătoare, atât de originală, are un fel propriu de a spune lucrurile, oarecum prețios, dar atât de plăcut. N-ai nevoie să-i vezi semnătura, îți dai pe dată seama că este creația lui.” Dar nici unul nu ar fi spus: „Este un mare scriitor, un mare talent.” Nu spuneau nici măcar că are talent. Nu spuneau asta pentru că nu știau. Recunoaștem cu mare greutate în fizionomia particulară a unui nou scriitor modelul ce poartă numele de „mare talent” în muzeul nostru de idei generale. Tocmai pentru că această fizionomie este nouă, nu găsim că seamănă întru totul cu ceea ce noi numim talent. Folosim mai degrabă cuvinte ca originalitate, farmec, delicatețe, forță; și apoi, într-o bună zi, ne dăm seama că tocmai toate acestea înseamnă talent.
Ar trebui să mă opresc, ar trebui să găsesc pentru mine o oază izolată de timp și să stau numai aici, numai în acest paragraf al lui Proust și să încerc să înțeleg ce va fi vrut să spună. E aici o întreagă istorie nescrisă a literaturii și a receptării, avem in nuce garanția că știa ce face, ba chiar că făcea intenționat, nu era nimic întâmplător în cartea lui. Iar acea frază din centru, cea care începe cu Recunoaștem, ar trebui să stea motto pe orice colecție de literatură nouă, din orice țară, din orice timp. Din păcate nu am întâlnit-o niciodată, dar cu siguranță se va întâmpla și asta.
Tu, cetitorule, caută-l pe Proust. Ți se va părea greu, încâlcit, apăsător, deși traducerea pe care o avem în română e minunată. Vei spune că e depășit, dar aici vei greși. Literatura mare rămâne literatură mare și uite, îți fac o mărturisire: nu știu să fac diferența între Joyce și Proust, așa cum nu știu să fac diferența între Proust și Mann sau între Mann și Tolstoi sau între Gide și, nu știu, Faulkner, îmi scapă diferențele de nivel și ăsta e un lucru minunat, e unul dintre lucrurile care mă mai motivează, încă, să scriu.
Mă bucură, însă un lucru: încă mai pot să-ți recomand să citești În căutarea timpului pierdut.
