Bun de export

Un tratat de manipulare pe înţelesul publicului larg, dar şi o reactualizare a mitului Meşterului Manole, este acest spectacol, Bun de export, prezentat în ultima seară a Festivalului Săptămâna Tânărului Actor, desfăşurat la Buzău în perioada 10-15 noiembrie 2018. Temele permanent prezente în actualitatea socială şi politică românească sunt tratate, graţiei regiei realizate de Catinca Drăgănescu, în diverse registre – când pragmatic, când comic, când hilar, când scandalos, nicio clipă plictisitor, să spunem, tipic autohton, „o-mperechere de straniu şi comun”, vorba lui Minulescu. Am văzut o piesă despre eterna şi fascinanta clădire şi reclădire a „comunităţii”, a „sistemului”, a „echipei”, într-un spaţiu ce pare greu (imposibil) de coagulat în jurul unui proiect de ţară.

Decorul foarte simplu, alcătuit, în esenţă, dintr-o fâşie galbenă peste mult negru, întins pe tavan, de-a lungul pereţilor, pe scândura scenei. Se adaugă patru scaune înalte, de bar, şi un fel de panou luminat intermitent, pe care apare scris cu litere aurii: IMPORT şi EXPORT. Într-un exerciţiu simplu de interpretare a semnificaţiei culorilor, am spune că realitatea este neagră, ca scândura scenei – mai devreme sau mai târziu, membrii „echipei” simt nevoia să abandoneze, vor să plece, fiindcă „aici” nu le este bine, se simt inadecvat. Decorul spune, concentrat, povestea unei societăţi înstrăinate de sine, alienate, cu cetăţeni prinşi între cele două ispite existenţiale: să plece din ţară sau să (mai) rămână?!

Un bloc Pamuk este şi cel în care locuieşte neamul Tocileştilor, nu în Istanbul, ci în Bucureşti, oraş seismic, dar cu mulţi dezvoltatori, cu mulţi „pescuitori în apă tulburie”. Blocul este un simbol, în jurul căruia se ţese istoria ultimei jumătăţi de secol româneşti, cu toate tribulaţiile unei societăţi aşezate în mierea amară a democraţiei originale. Ritmul piesei este alert, acţiunea concentrându-se în jurul unor poveşti de familie, multe cu „farmec” – discret, concret, pervers -, ultima „fără farmec”. Fiindcă sunt foarte buni, cu mijloace minime, fără o recuzită amplă, doar cu talent, actorii reuşesc să creeze atmosfera specifică fiecărei epoci – mai întâi, perioada interbelică, apoi anii comunismului şi, în fine, epoca postrevoluţionară. Interesantă este alternarea poveştii spuse pe scurt cu istoria spusă pe larg, adică pendularea între comprimarea şi dilatarea temporală.

Spectatorul are nevoie, tot timpul, de două lentile: una realistă şi alta simbolică, mai sofisticată. Cu lentila realistă priveşti lucrurile aşa cum sunt ele de fapt: o lume individualistă, în care fiecare se descurcă, bazându-se pe relaţii. Nu există meritocraţie, există doar un discurs dublu, susţinut ridicol la nivel oficial, nu doar în spaţiul românesc, ci şi în străinătate – unde eşti primit cu multă (aparentă) amabilitate, dar nu ţi se deschide nicio uşă. Există doar instincte autoritare, ipocrizie la toate nivelurile şi un imens chef de ceartă. Interesul personal trece înaintea interesului public. Marele cutremur este iminent. Oamenii nu mai au timp să trăiască, fiindcă muncesc de dimineaţa până seara, ca să-şi poată duce copilul „la a patra cea mai proastă grădiniţă privată”. Asociaţia de locatari are nevoie de un nou preşedinte. Oraşul are nevoie de primar. Partidele au nevoie de oameni care creeze oportunităţi de dezvoltare, repede şi cu orice preţ, chiar al demolării a ceea ce este de calitate. În general, nu se mai vede „luminiţa de la capătul tunelului”, chiar dacă există un climat general de optimism, clamat cu fervoare în spaţiul politic (de Partidul BUN) – „O să fie bine!”, „Ştim că se poate!”. Cu lentila colorată a alegoriei, vezi că „Blocul Tocileştilor” nu e chiar un bloc, destul de vechi, aproape o ruină, ci este ţara însăşi, neguvernată şi neguvernabilă, cu accidentele ei de parcurs în istorie.

Nu doar scena este împărţită în două zone, ci şi societatea însăşi, prinsă într-un du-te-vino pe mai multe generaţii. În neamul Tocileştilor, primii care pleacă la Paris sunt bunicii. Şi se gândesc că ar fi frumos să rămână acolo. Dar ce ar fi, la Paris, un medic român? Aproape un necunoscut. În ţară, în schimb, tânărul ar fi un medic cu studii de specialitate făcute la Paris. Acasă, Tocileştii se simt bogaţi (şi chiar sunt, ea este fiică de moşier), acasă au un apartament elegant, acasă el ar putea deveni ministrul Sănătăţii.

Istoria se repetă, în anii ’80, şi cu al doilea bărbat interesant din neam, Sandu Tocilescu, cel care va pleca, e adevărat, mai mult din motive medicale, la 43 de ani, în Germania. Este regizor, hippiot şi disident. Este bolnav, şi în ţară sistemul medical nu-i dă nicio şansă. Cu greu, după multe insistenţe, soţia lui reuşeşte să facă rost de vize şi toată familia va emigra în Germania, unde Sandu va face dializă şi va primi, la timp, un rinichi sănătos. Dar nici Sandu nu poate rămâne departe de ţară. Se întoarce în apartamentul familiei.

Cel mai tânăr din neam, Alexandru Tocilescu, procedează exact la fel ca bărbaţii din familia lui: se întoarce, cu speranţe mari, în patria care trecuse printr-o revoluţie sângeroasă. I se pare că România s-a schimbat. Vrea să facă ceva pentru ţară, pentru comunitate, pentru Blocul lui, să fie mai mult decât fusese într-un oraş german sau în New York, să fie Preşedinte!

Cine salvează Blocul? E vechi, dar e al nostru, noi locuim aici, s-ar putea dărâma la un seism. Este demolarea o soluţie? Singura?!Este grav că mulţi dintre cei tineri şi buni vor să emigreze?! Ubi patria ubi bene?! Iată tot atâtea întrebări retorice, lansate de textul lui Alex Tocilescu, în viziunea regizoarei Catinca Drăgănoiu. Alex Tocilescu este jurnalist, scriitor, lucrează în publicitate, este iubitor de pisici, de imperii feline, în general, şi, important, preşedinte al Asociaţiei de locatari din blocul său. Şi, evident, „bun de export”!