Cu focul tinereţii…

Un Shakespeare încheie Molière ne propune piesa Cei doi tineri din Verona, adaptare după Shakespeare, în regia lui Vlad Trifaş, în cadrul Festivalului Săptămâna Tânărului Actor, Buzău, 10-16 noiembrie 2018. Un decor spectaculos, de o frumuseţe rafinată, în cheie ludică, spune el însuşi o poveste. Privirea îţi este atrasă, din prima clipă, de scena pe care sunt desenate, cu creta colorată, tot felul de lucruri copilăreşti – fluturi şi flori, un şotron, cuvinte dulci. Pe un perete lateral, un îndrăgostit, Proteus, îi declară Iuliei că este „cea mai frumoasă” şi adaugă cunoscuta ecuaţie a tinerilor înamoraţi: 1+1=2. Deasupra scenei rămân tot timpul suspendaţi nişte nori albi, pufoşi, deloc transparenţi, luminaţi din interior, nori veseli, de pictură naivă.

Decorul permite interpretării să imprime un ritm alert, uneori, ameţitor, mai ales în secvenţele, nu puţine, de joc colectiv, când ai impresia că te afli în curtea şcolii, printer adolescenţi cu rucsacul în spate, mişcându-se frenetic, în pas alert. Dar, la fel de bine, ai putea crede că te afli într-un parc, prins în iureşul vesel al jocurilor copilăreşti. Mişcarea actorilor în scenă are o anumită fluiditate, specific spectacolului de tip musical. Practic, nu prea există secvenţe statice, iar dinamismul este, inconstestabil, o calitate – acţiunea nu trenează, nu plictiseşte, îi dă spectatorului senzaţia de show interactiv. Mai mult, spontaneitatea (lucrată sau nu) a replicilor te duce cu gândul la un stand up reuşit, pentru că totul este bine cumpănit, modern, fără să fie agresiv, romantic, fără să devină penibil, comic, fără să ajungă la efecte hilare.

La un moment dat, o cortină uşoară, împletită în forme geometrice, se ridică, dând la iveală o pădure spectaculoasă, plină de strălucire – copacii sunt nişte păpădii uriaşe, cu imense coronae rotunde, argintii, pufoase, în mijlocul cărora luminează un glob de cristal, o sferă ca un zglobiu soare nocturn. Trunchiurile copacilor sunt subţirele, lungi, făcute dintr-un fel de beteală aurie. Întunericul pădurii se risipeşte, lăsând la vedere chipurile a trei bandiţi, care, de fapt, nu sunt chiar oameni răi – unul dintre ei fiind nu racket rus, cum pare, după vorbă, după accent, ci chiar tatăl, regăsit, al lui Speed, sluga isteaţă a lui Valentin. Speed ştie multe limbi străine, aşa cum dovedeşte, trecând un adevărat test de cultură generală, şi este, evident, ca în piesele moliereşti, mai deştept decât stăpânul său.

Pe scenă urcă multe perechi de tenişi minunaţi, în diverse culori, acelaşi tip de încălţăminte uşoară, tinerească, fiind purtată dezinvolt şi cu salopeta de blugi, şi cu rochia albă de dantelă. Tenişi albi, roşii, cenuşii, verzi, asortaţi cu şapca sau cu rucsacul bleu. Tenişi purtaţi la costum bărbătesc, tenişi puşi să joace ei înşişi un rol (stângul e tatăl, dreptul e mama!), pe o margine de scenă. Practic, toţi actorii din distribuţie au purtat tenişi, poate pentru că aveau nevoie de un semn distinctiv, ca un blazon adus în actualitate.

Sau poate purtau cu toţii tenişi pentru că, din primul până în ultimul moment, este atât de multă viaţă pe scenă, atât de multă bucurie în jocul actorilor, încât orice altfel de încălţări li s-ar fi părut greoaie. În fond, piesa lui Shakespeare este o comedie: totul este bine când se termină cu bine – prietenia este mai puternică decât ranchiuna, infidelitatea şi trădarea sunt iertate, iar dragostea triumfă. În piesa aceasta, lectura lui Shakespeare este făcută foarte bine în cheie personală, cu asumarea faptului că actorul transmite personajului toate datele esenţiale, îl încarcă de propria emoţie şi de tinereţea lui – şi asta înseamnă, la propriu, ca personajul să intre şi în pantofii/tenişii săi – „to be in someone’s shoes”.

Cum să faci salturi în aer sau să te arunci printr-o trapă, undeva, sub scenă, de câte ori pleci de la Verona spre Milan cu vaporul?!

Cum să te mişti foarte uşor, de colo-colo, ca un adolescent, transformând floretele în beţe de schi?

Sau cum să faci, ca în West Side Story sau ca în Pulp Fiction, acel gen de street dance, căţărat pe un topogan roşu, care ajunge destul de sus, spre plafon, unde se transform în turn?!

Cum să începi, la un moment dat, o secvenţă de rock, pe versuri de genul „Gărgăriţă, riţă…”, cu o trupă care adună întreaga distribuţie, la care se adaugă şi spectatorii entuziaşti, cel puţin cei din primele rânduri, invitaţi, din când în când, să intre în diverse roluri mici?!

Am văzut destul de multe spectacole ratate, din dorinţa de a face din Shakespeare un contemporan. N-a fost cazul în seara asta, când piesa Cei doi tineri din Verona, în regia inspirată a lui Vlad Trifaş, a fost un regal. Nu prin somptuozitate, nici prin aerul de epocă, pur şi simplu prin energia care a trecut dincolo de scenă, în sala devenită, la rândul ei, parte din spectacol. Frumuseţea acestei puneri în scenă se hrăneşte, cum spune o replică din Shakespeare, „cu focul tinereţii” actorilor şi al regizorului, deopotrivă.