Eseul și arta dialogului = „Despre inimă și alte eseuri” de Andrei Pleșu

Dintre toate formele literare „clasice”, eseul este cel care vine în întâmpinarea cititorului și-l ajută să intre în lumea (uneori complet nouă) a studiilor pe un anumit subiect. Faptul că, de multe ori, ține loc de incipit pentru studiile serioase, cuprinzătoare, derutează pe mulți, pentru că adeseori se crede că o însăilare de idei sau o brodare subiectivă pe marginea unui subiect care suscită interesul cititorilor pot purta subtitlul de eseu. Lucrurile nu stau deloc așa, iar istoria filosofiei este dovada cea mai elocventă în acest sens: mai toți filosofii au asemenea scrieri, e drept că foarte puține dintre ele sunt și intitulate astfel. Și în spațiul românesc există scriitori care au căpătat notorietate tocmai pentru că au excelat în eseistică, iar primul nume care-mi vine în minte acum este Horia-Roman Patapievici, de altfel despre Partea nevăzută decide totul am și scris pentru Bookhub (găsiți aici articolul). Cartea despre care facem vorbire aici aparține unui alt mare intelectual român, Andrei Pleșu, recunoscut pentru elocința și charisma cu care-și cucerește de fiecare dată auditoriul. Un amestec de înnăscut și calități exersate în anii de profesorat, Andrei Pleșu nu s-a lăsat niciodată sedus de autosuficiența și gâdilarea egoului de laude nejustificate, așa se face că este invitat adeseori să vorbească unui public eterogen pe teme serioase. Și de fiecare dată o face într-un mod unic, îmbinând referințele bibliografice serioase, care atestă o îndelungă documentare pe tema propusă, cu un umor sănătos, adeseori și cu o autoironie fină (ultima detectabilă doar la marile spirite). Din punctul meu de vedere, un alt mare eseist este și Valeriu Gherghel, dar despre cărțile acestuia vorbim cu alt prilej.

«Or, în nici una dintre religiile Cărții (Creștinism, Islam, Iudaism), textul sacru nu conține o categorie parțială de „îndoială”. Dimpotrivă, se folosesc termeni care au de-a face cu fermitatea cunoașterii. Sau cu ideea de re-cunoaștere, de consimțire, de participare. Și am să dau un exemplu din Islam: termenul care se folosește în islamism pentru a denumi credința este iman, din care derivă substantivul vermbal amana. Amana desemnează o acțiune: faptul de a fi în-crezător. Amana este actul uman corelativ existenței lui Dumnezeu. Musulmanul gândește așa: Dumnezeu există. Întrucât Dumnezeu există, eu sunt obligat să reacționez adecvat, și această reacție adecvată a mea față de existența lui Dumnezeu este amana. Dumnezeu este, ero eu amana. Ce înseamnă asta? Înseamnă că credința nu este un fel de a chestiona existența lui Dumnezeu, ci un fel de a reacționa la existența, indubitabilă, a lui Dumnezeu. Poți să reacționezi prost, sau poți să reacționezi inadecvat. Adică poți să spui da, poți să spui nu, sau poți să bați câmpii. Cel care spune da e credinciosul propriu-zis, care n-are nimic de-a face cu ce înțelegem noi prin credință – un mod de a bâjbâi în întuneric. Cel care spune nu e un apostat, care nu contestă, propriu-zis, existența lui Dumnezeu, ci, pur și simplu, nu ține cont de ea, nu crede că trebuie să trăiască în conformitate cu ea.» (Despre inimă, pp 32-33)

Revenind la Despre inimă și alte eseuri, cartea cuprinde patru eseuri care înițial au fost audiate în diferite locuri din România, sub forma unor conferințe. Bucureștiul, Clujul sau Alba Iulia sunt locurile unde Andrei Pleșu a conferențiat despre inimă, bătrânețe, prostie și problema răului. Patru teme de interes general, patru subiecte care incită la dialog (de altfel, primul eseu cuprinde și câteva răspunsuri date de autor celor din sală), dar care cer și foarte multă rigoare în expunere. Se știe, despre inimă și locul acesteia în structura omenescului – relația dintre inimă, gândire și suflet și cum devine posibilă credința – se poate vorbi mult, dar la fel de bine și prost, pentru că e foarte ușor ca discursul să capete note de superficialitate: ideile sunt multe, la fel și abordările, iar dacă doar sunt aduse în discuție, fără o minimă aprofundare aau o minimă explicare a uneia sau alteia dintre acestea cititorul va rămâne cu impresia unei discuții întâmplătoare și neeficiente. La fel și despre celelalte subiecte. Numai că Andrei Pleșu se ferește de această capcană așa cum știe el mai bine: își structurează fiecare eseu în jurul unei singure idei, pe care o expune prin apelul la diferiți gânditori interesați și implicați în cercetarea respectivului domeniul. Și ceea ce-l diferențiază clar de mulți alți eseiști este faptul că teoriile expuse și numele aduse în discuție sunt din marile domenii de cercetare: cel științific, cel teologic și cel filosofic. Adeseori, dacă tema se pretează la așa ceva, sunt aduse în discuție și extensiile din domeniul artelor plastice. Peste toate planează praxisul, căci Pleșu a fost interesat dintotdeauna de ceea ce facem (la ce ne sunt de folos toate cele știute) cu aceste teorii și aceste cunoștințe.

«Dați-mi voie să adaug o mărturisire personală: pentru mine, bătrânețea, ca și moartea, constituie un prilej de nesfârșită curiozitate. Mă rog lui Dumnezeu ca, până în ultima clipă, această curiozitate să rămână la fel de viguroasă cum este acum. Sunt, sincer, foarte curios cum arată, concret, „trecerea”, cum se traversează pragul. Dincolo de suferințe, spaime, speranțe, mă confrunt cu un uriaș depozit de interogativitate. Și nu mă îndoiesc că ceva-ceva tot o să aflu până la urmă…

…Și, ca să nu ne pierdem umorul, voi cita un pasaj dintr-un discipol al lui Carl Gustav Jung, Jams Hillman, autor al unei cărți întregi despre bătrânețe, asupra căreia vom reveni: „A fi bătrân e o aventură. Să ieși din cadă și să ajungi la telefon sau pur și simplu să cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deșertul Gobi, călare pe o cămilă”. Confirm: bătrânețea e o aventură. Și ni se cer puterea, curajul și curiozitatea de a nu traversa această aventură morocănoși, prost-dispuși, ca și cum am ști cu certitudinea ultimă despre ce e vorba de fapt.» (Despre bătrânețe, pp. 72-73)

Din punctul de vedere al expunerii, al stilului ca atare, ultimul eseu, cel dedicat problemei răului, este cel mai structurat și cel mai serios din punctul de vedere al recomandărilor/referinlelor; nici nu prea se poate altfel, având în vedere că tema nu se pretează la foarte multe glume sau jocuri ad-hoc cu idei. Evident că accentul cade pe abordarea teologică, numai că Andrei Pleșu nu cantonează deloc discuția în acest domeniu de studiu, din contra. Cred că aici rezidă și cauza pentru care eu aș începe lectura cu acest eseu, deși înțeleg foarte rațiunea editorului de a-l așeza la sfârșit: într-un fel cuprinde toate celelalte subiecte de discuție, în alt fel, a vorbi despre problema răului e ca și cum ai vorbi despre esența omenescului. Iar acolo, în inima umanității găsim câte puțin din toate: frica de îmbătrânire, spaima de a fi ridicol și/sau prost și admirația profundă pentru inimă ca responsabilă cu viața. Despre inimă este eseul cel mai puțin științific, aparent cel mai puțin structurat dintre cele patru, dar, în același timp, este și eseul cel mai estetic. Se știe că estetica a fost unul din domeniile de interes ale lui Andrei Pleșu de-a lungul vieții sale, iar aici, în Despre inimă, găsim simbioza perfectă între toate direcțiile de cercetare – cel teologic, cel științific (pentru că n-au cum să fie neglijate aspectele pur medicale) și cel filosofic (cu voia dumneavoastră, aspectele psihologice le includ aici, în domeniul filosofic, pentru că Andrei Pleșu expune unele teorii din acest domeniu care se află, în realitate, într-un soi de interdisciplinaritate deloc aducătoare de confuzie). Despre bătrânețe și Despre prostie sunt două eseuri de un farmec aparte, trimiterile la morala sănătoasă a poporului român fiind deloc întâmplător alese; cititorii vor avea astfel ocazia să afle (sau să-și reamintească, după caz) cât de multe lecturi asimilate are Andrei Pleșu și ce valoare le acordă; modul cum interpretează una sau alta din povestiri a devenit un fel de marcă personală a acestuia.

„Un ultim lucru: vă recomand o carte, tradusă și în românește. Titlul ediției românești este Legile fundamentale ale imbecilității umane. E o lucrare concisă, se citește rapid și cu mare folos. Autorul, Carlo Cipolla, un italian care a ajuns profesor la Berkeley, s-a străduit, cu succes după părerea mea, să stabilească vreo cinci axiome de natură să definească prostia în ceea ce are ea esențial. Prima axiomă spune că în orice comunitate umană, indiferent de calitatea, de amploarea și de prestigiul ei, procentu de proști rămâne același. Pare de necrezut Nu ne vine să credem că, de pildă, în comunitatea premiaților Nobel, avem tot atât de mulți proști ca într-o clasă de liceu. Ei bine, da! Și printre laureații Nobel, procentul de imbecilitate e același, e o constantă. Pare ciudat. Dar argumentul lui Cipolla este că, la fel cum natura reglează, în mod spontan, raportul numeric dintre bărbați și femei, astfel încât el să fie, în termeni funcționali, neschimbat, tot așa între proști și neproști, raportul se păstrează între aceleași limite. Amuzantă e și analiza lui Cipolla privind patru tipuri de a folosi inteligența sau lipsa ei. Avem, mai întâi, neajutoratul: el face servicii altora, dar toate îl dezavantajează: sunt spre paguba lui. Există, apoi, inteligentul propriu-zis, care face lucruri pentru alții, dar beneficiază și el de efectele lor. Avem însă și răufăcătorul, care face lucruri spre binele lui, pe socoteala binelui celorlalți. În sfârșit, avem imbecilul, prostul „calificat”, care, prin tot ceea ce face, își face rău și sieși, și celorlalți.” (Despre prostie, pp. 110-111)

Despre inimă și alte eseuri de Andrei Pleșu este de citit/recitit oricând și oriunde. Se citește ușor, cu plăcere, iar delectarea sufletească vine ca un fel de bonus. Patru teme de reflecție, patru eseuri frumos articulate în jurul unor idei-forță, patru introduceri pentru studii serioase ulterioare.

Despre inimă și alte eseuri de Andrei Pleșu