Horia-Roman Patapievici este una dintre cele mai mari personalități ale timpurilor de după 1989. Afirm dintr-un început asta, conștientă fiind că îmi pot atrage critici, din moment ce oamenii în societatea românească actuală par a fi împărțiți în două tabere: pro sau anti Patapievici. Indiferent în ce tabără ar fi, iubitorilor de cărți bune le recomand să citească „Partea nevăzută decide totul”. M-am gândit de multe ori în timp ce citeam eseurile de aici că cel mai bine ar fi fost, pentru o receptare adecvată, să fi circulat cartea cu autor necunoscut. Atunci să fi văzut controverse privitoare la cine este autorul, dar și receptările mesajelor ar fi fost cel mai aproape de intențiile autorului.
Despre autor nu-mi propun să mai spun nimic, e cunoscută prea bine personalitatea acestuia, dar readuc în atenție faptul că studiile inițiale ale domniei sale sunt din aria științelor exacte, mai precis fizica. De ce atrag atenția asupra acestui aspect? Pentru că oamenii de știință lucrează cu date concrete, pe care le combină sau le supun diferitelor teste, iar pentru a ajunge la faimosul „Q.E.D.” (quod erat demonstrandum) au nevoie de metode adecvate. Din punctul meu de vedere, acesta este punctul tare al lui Horia-Roman Patapievici, ceea ce-i asigură distincție, dar îl și transformă într-un adversar greu/imposibil de combătut.
Toate cele nouă eseuri care alcătuiesc cuprinsul cărții nu văd lumina tiparului pentru prima dată; inițial, ele au apărut în „Nexus”, „Idei în dialog” și în volumul «Festivalul Internațional de Poezie „Oskar Pastior” Sibiu 2007. Internationales Poesiefestival „Oskar Pastior” Hermammstadt 2007». Dar este mai mult decât binevenită ideea reunirii acestora într-un singur volum (deși eu nu sunt susţinătoarea acestei practici), din două motive: primul este dat de accesul cititorilor la revistele în care au apărut inițial (limitat, spre imposibil); al doilea motiv este dat de faptul că reunirea dă naștere unor asocieri și comparații care altfel nu ar fi putut deveni posibile. Ele au întinderi variate, cel mai consistent fiind „Spiritul și Legea”. Subiectele celor nouă eseuri sunt diverse, dar toate se plasează sub umbrelele filosofiei istoriei, respectiv a istoriei ideilor. Argumentele sunt construite cu o precizie rar întâlnită, metodic așezate în pagină; începe întâi cu conceptele pe care le supune dezbaterii, după care enunță premisele de la care pleacă, în final construind demonstrația/argumentarea. Tehnica este ireproșabilă, de asta cred că s-au convins și cei care vor cu orice preț să-l combată. De altfel, în mass-media românească nu am întâlnit până acum contraargumente aduse ideilor lui Patapievici care să fie de aceeași calitate. Mai toate sfârșesc în afirmații de ordin general sau care devin purtătoare de prejudecăți (cum ar fi cea de mai jos: „Cu rezerva că nu poate purta o conversație decât cu parteneri pe care-i bănuiește inferiori. Cel care s-a ratat în toate nu mai are decât o singură revanșă: să epateze prin fiecare afirmație. Și dacă ar scrie despre sufleul de morcovi s-ar strădui s-o vireze într-acolo.” – este evident că oponentului lui H-R Patapievici i-ar lua foarte mult timp ca să susțină cu argumente solide ceea ce a vrut să spună).
„Conversația neîntreruptă” mi-a plăcut pentru subiectul în sine, dar și pentru modul cum alege H-R Patapievici să demonstreze că marile spirite au nevoie de acest tip de conversație și, practic, se întâlnesc într-o neîntreruptă conversație:
«(….): conversația trebuie să conțină în sine un principiu al pasiunii care să o facă să poată fi, ca principiu, neîntreruptă; iar atitudinea sufletească a celor care caută împreună, prin conversații neîntrerupte, ceea ce este mai de preț și mai înalt trebuie să fie asemeni unei „iubiri intelectuale de Dumnezeu”.»
Câteva rânduri mai jos găsim:
„Conversația se opune catedrei, așa cum scrisul în suflet se opune scrisului pe hârtie, iar însuflețirea se opune enunțului administrativ. Oamenii sunt trecători, ezitanți, scapă ușor definițiilor. Pot fi administrați, dar nu definiți. Discursul care ține seama de modul de a fi al oamenilor este conversația neîntreruptă, care este fundamental îndrăgostită; discursul care ține seama de modul de a fi al lui Dumnezeu este tratatul științific, filozofia ca știință.”
„Magia din mintea fiecăruia” începe cu un cuprins mai mult decât elocvent: Punerea problemei. Primele două întrebări; Răspunsul la primele două întrebări; Imaginația, puterea sufletului și actul magic; A citi, a asculta, a imagina; Răspunsurile mele. Și veți regăsi aici o excelentă analiză a societății contemporane, din perspectiva schimbării accentului de pe „a citi” pe „a asculta” și, implicit, „ a imagina”; ce se întâmplă când asaltul mass-media obligă individul uman să renunțe la citit în favoarea exersării auzului și a „citirii imaginilor”, astfel încât rezultatul să fie de calitate inferioară:
„A construi imagini pornind de la cuvântul auzit este mult mai stimulativ decât a construi imagini pornind de la cuvântul citit. Evident, a nu trebui să construiești imagini, pentru că imaginile sunt deja livrate de un producător extern, este complet nestimulativ – și acest lucru explică, mutatis mutandis, de ce învăţământul prin televiziune este inferior învățământului autodidact (cititul de unul singur), care la rândul lui e inferior învățământului cu profesor.”
Se observă, de altfel, că cercetătorul Horia-Roman Patapievici este un umanist în cel mai pur sens al cuvântului; vorbitor de greacă și latină, dar și de germană și franceză, cercetează şi citează adecvat toate sursele documentării, mergând până la origini, își alege cele mai adecvate teorii pentru a-și susține argumentele (vezi eseul „Spiritul și Legea”, de exemplu, unde-i invocă pe Platon, Nietzsche, Rob Riemen etc., dar pleacă de la teoremele lui Kurt Gödel). Horia-Roman Patapievici este umanistul nostalgic după Paradisul pierdut și se află într-un permanent conflict cu vremurile pe care le trăiește; el constată, emite judecăți de valoare, dar rareori ajunge la (sau propune) soluții:
«Or, dacă pentru majoritatea membrilor unei societăți schema mentală a oricărui fel de acțiune este „statul trebuie să facă ceva, că de aceea e stat”, atunci e limpede că, din punct de vedere moral, nu mai există societate civilă. O vedem în jur peste tot: așa-zisul sector neguvernamental funcționează în aproape toate țările europene ca un serviciu specializat de lobbying, scopul fiind acela de a intra în atenția, grațiile și benevolența statului. Nu de puține ori, când iei la puricat șirul finanțatorilor unei organizații non-guvernamentale (ONG), descoperi că, sub diferite forme, măști ori denumiri, prin mijlocirea a tot soiul de observatoare, regii ori agenții guvernamentale, tot Guvernul e sponsorul „societății civile”.»
Veți afla în ultimul eseu al cărții, „Unicul principiu absolut al politicii” de ce și, mai ales, cum partea nevăzută decide totul. Este de o frumusețe și de o claritate a argumentării rar întâlnite în zilele noastre. Veți rămâne surprinși, poate, să aflați că H-R Patapievici iubește critica, dar să fie de calitate și bine argumentată; cu alte cuvinte, își dorește să aibă parteneri de dialog, astfel încât roadele acestuia să se concretizeze în noi teorii sau demonstrații.
„Critica nu anulează deloc pietatea. Numai prin acea rezonabilitate la care conduce simțul critic se poate pietatea exercita în mod nesuperstițios. Tradiția, așa cum o văd eu, este respectul față de tot ce este bun, inteligent, profund, rațional și moral în lumea în care am deschis ochii; și mai este, printr-o aceeași atitudine interioară, discernământul față de tot ce e rău, prostesc, imatur, degradant și irațional în jurul nostru.”
„Partea nevăzută decide totul” chiar poate fi o lectură de vacanță; sunteți (oarecum) detașați de problemele cotidiene, aveți dispoziția și timpul necesare aprofundării unor idei insolite sau altfel abordate, puteți să verificați sursele citate sau, de ce nu, puteți încerca să vă construiți voi propriile argumente sau contraargumente la cele regăsite în carte. Cu o condiție: să vă debarasați de prejudecăți.
Sursa foto reprezentativă: ziuanews.ro.
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2015
Nr. pagini: 296
ISBN: 978-973-50-4835-8
