EGO, SOUL, SELF și un pic mai mult decât distanța dintre România și Australia

Mihaela Cristescu, stabilită de ani buni în Australia, este unul dintre cei mai activi scriitori ai comunității românești de acolo, realizând punți culturale aproape incredibile, prin activități diverse, antologii de o calitate deosebită. Experimentalist, prin volumul realizat în colaborare cu Luminița Șerbănescu, responsabilă de partea artistic-grafică a apariției, Mihalea Cristescu este o neo-avangardistă care, cel puțin aici, este de o sobrietate și de o austeritate care, filosofic vorbind, aduce pios omagiu spiritualității arhetipale.

Cartea este dedicată tuturor celor care i-au fost profesori, „învățători” în această viață, întoarcerea spre Trecutul magic fiind clară: „Demult,/ pe când trecutul/ se înțelegea cu voința/ iar cuvântul/ avea trecere în lumea negândită…” (p.14 – Ab initio)

Există, desigur, un anume ludic (atribut esențial al avngardismului de orice culoare, suprarealistă sau nu), de aceea se și începe la propriu cu o fluturare a pălăriei panameze (primul poem încadrându-se evident în curentul code-mixing, proporția versurilor în limba engleză și în limba română fiind egală), din care prestidigidatorul, cât se poate de serios, silabisind exercițiile yoga-n oglinda spiritului, scoate cuvinte potrivite:

„Coming in sight/ they showed her the hat,/ lovely cover/ for thoughts,/ advice for the wind to blow.// Încet,/ am văzut ieșind de sub pervaz/ o licărire prin fanta perdelei tipărite greu./ Și atunci ochii/ i s-au aprins/ înveninați de durerea serii,/ Fusese doar/ exercițiul ei de Yoga/ din grădina învecinată/ cu iazul căprui.// Coming in sight./ this script/ leading the straws/ towards the old singed trees/ across teh river town.” (p.13)

Cartea este structurată în trei părți, „Ego”, „Soul” și „Self”, fiecare având șapte poeme, simbolistica numerelor făcându-ne și ea cu ochiul, acțiune atât de importantă într-o lume în care sarea-n bucate este la fel de importantă precum „viața în imagini” iar „un zgomot ne bate creșterea,/ acum, atât de fără timp să urcăm văzul/ pătruns de trecutul impuls al vorbelor/ în vibrația lor fizică,/ – drum drept, o ascultare indecisă/ de punct și virgulă.”

Pot fi „imagini din retorica istoriei tăcute” (p.16), ecouri ale unor „mitologii trecute” (p.17), existând și un anume spirit polemic: „Mi se spune că/ umorul/ și-a generat singur/ greșeala și păcatul,/ că, odată ce/ am inițiat trecerea,/ nimic/ nu ne mai poate întoarce/ la origini…”, rezultând și un fel de teologie…. intelectualistă, bună vecină a unui agnosticism sui generis , care se învinge pe sine, când este vorba de adevărata întoarcere acasă: poemele „Imitatio Dei” și „Acasă” sunt exemplare în acest sens.

„Acasă”, din partea a treia:

„Printre picăturile de ceață,/ dincolo de tărâmul zânelor,/ se putea zări/ umbra străvezie/ a Zeului/ în persoană.// Puternic și temut,/ Zeul își pleca urechea/ la zumzetul muritorilor/ în fiecare seară./ Și în fiecare noapte,/ patul de lângă lună/ zâmbea fericit/ în cuprinsul harpei/ de cleștar:/ go home/ cu pleoapele grele/ de somnul re-găsirii.” (p.44)

„Imitatio Dei” în partea a doua:

„Pentru fiecare înțelegere/ un cuvânt își îndoaie spinarea,/ se alipește de propria sa umbră/ șirăsare în bolta auzului/ prin cheltuială și drum.// Într-o stingere,/ licărirea fotonilor ocoliți de fantele recunoscătoare/ se absoarbe încetul cu încetul/ către mirarea zilei precedente.// Nimic, nimic, nimic/ în urarea zeilor ascultați de tunete.// Nimic prin atingere,/ nimic prin zumzet.// Nimic spune hârtia/ îndoliată și ea/ de pierderea suferită.// Caută dimensiunea să re-devină fonem,/ sprijinind nou-născutul în valențe.// pentru fiecare înțelegere,/ articulația se dizolvă liniștitor în adaos,/ particularitatea ei,/ un vers/ al legendei/ apuse.” (p.28)

Cititorului i se acordă rolul său, într-o lume în care cărților de hârtie li se cântă prohodul:

„Ni se face/ câteodată/ dor/ de coperțile/ cu miros melancolic/ de viață intrinsecă./ Alte ori,/ doar privirea lor/ ne amintește/ căderea dinastiilor cerești.// Cu frecvența caracteristică lemnului,/ vocea cititorului/ obosit/ se aude/ prin literele/ ascunse/ cu grijă/ în flacăra/ cu care arde/ hârtia.” (p.19)

În întreg volumul, dar parcă mai subliniat în „Pe când” (p.32) este ceva din post-umanismul acum teoretizat și oarecum propovăduit, cu observarea revigorării incluse la pachet a suprarealismului de către Radu Vancu („pe când anotimpurile/ vor fi/ descrise matematic/ cu ajutorul integralelor,// Iar amintirile-obiecte/ se vor transforma/ în viteze cunatice/ înregistrate/ de androizi amabili…”), dar firul stacojiu care duce către arhetipuri este cel al sângelui din rănile mitice menționate în „Fântâna” (p.25), poemul cu care începe partea a doua, „Soul”…

Aproape prometeică („vechi realități/ re-descoperite”), Mihaela Cristescu este gata să ofere azil poetic lui Prometeu pe muntele sacru al australienilor, Uluru! Cu toate riscurile… mutării șimitului, măcar parțial, al lui Manole la antipozi, cum ar putea fi, forțând nota, reinterpretată „Fereastra” care deschide partea a treia, „Self”:

„Acesta este un zid/ despre care/ s-a povestit mult./ narațiunea în sine/ și-a consacrat/ nenumărate pagini,/ iar pictorul și sculptorul/ l-au bănuit de luciditate.// Zidul,/ așadar,/ a privit spre lume/ și, fără să bage de seamă,/ a decolorat cerul/ în fâșii de frecvențe diferite.// repetând greșeala,/ se poate sugera/ vizibil/ că undeva,/ pe la jumătatea lui,/ constructorul-jucător/ adăugase o fereastră.” (p.39)

Măreția (pseudo)minimalismului Mihaelei Cristescu poate sta în acest fragment:

„În locul din care/ muntele își asigură/ înălțimea/ din firul/ de iarbă.// Printre cei/ care dizolvă acuratețea/ în culoare/ among/ all of us.// Caught/ între suflet și stern,/ along the shaArchetypes: in Code-Mixing Poetry, Mihaela Cristescu, poezie, recenziepe/ of patience.// Am avut destul curaj/ să merg desculț/ în fața lor,/ să scap ulița de amintiri.” (p.31)

Maestră a formelor Răbdării (studiind adâncimile cameleonice ale rezistenței!), Mihaela Cristescu s-a întors „către mit” deloc „într-o iresponsabilă aducere aminte a eleganței – materia.” (p.41), ci adunând încet, încet sfărâmăturile rotundului (din ultimul poem, „Ascultă”), „cântărind izvorul,/ running water/ against fire”, ceea ce este mi mult decât normal în atmosfera și oglina ultimelor evenimente apocaliptice de la antipozi, cântărind norii, demonstrând liric că… Pământul este rotund și… un pic mai mult!

Archetypes: in Code-Mixing Poetry de Mihaela Cristescu