Eseu despre reîncarnarea Frumuseții și repetarea destinelor? – „Către frumusețe” de David Foenkinos

Până la jumătatea cărții, ai avea tendința să spui că avem de-a face cu un Houellebecq (să fie „de vină” aceeași traducere excelentă, a lui D. Nicolescu – în „Harta și teritoriul”, „Supunere” și „Serotonină”!?) mai puțin complicat, dar nu mai frivol, ci poate cu o anume voință de delicatețe (a nu se înțelege pudibonderie, nu este cazul!), având și accente de existențialism, asta dacă ne-am raporta, de pildă, doar la un fragment de la pagina 97:

„Antoine prefera să-și petreacă restul timpului de care dispunea cu prietenii. De când era celibatar, se vedea mai des cu ei. Sâmbătă seară, se lungea fără să se uite la ceas, nu-l aștepta nimeni. Cu cât înainta mai mult în noapte, cu atât i se părea că discuțiile sunt aceleași; erau repetate anecdote vechi; trecutul e un film văzut la nesfârșit. I se-ntâmpla să se simtă singur. Era o senzație reală și înspăimântătoare. Orice relație între oameni i se părea total zadarnică. Nici unul dintre prietenii lui nu-l putea înțelege. Și nici măcar nu încerca să cunoască o altă femeie. Când nimerea peste una care ar fi putut să-i placă, nu se ducea niciodată să-i vorbească. Putea doar vag să spere că fata va face primul pas, dar asta nu se întâmpla decât în vise sau în romane.”

Așadar, fiind, totuși, un roman, Antoine va mai întâlni niște femei, după acea sugerată mare deziluzie din fragment, romanul sfârșind, deloc spoiler, oarecum optimist, cu o adiere ca o mângâiere, la un vernisaj, poate din partea unei fantome.

Dar pregnant rămâne alt sentiment, chiar și după finalul propriu-zis, dar mai ales după un act reprobabil comis de un profesor de liceu (poate având privirea Nebunei geloase a lui Theodore Géricault), un sentiment care sfâșie ceea ce am putea numi sufletul cititorului, un sentiment al unui Gol existențialist care, paradoxal, este și un Vid de Frumusețe, deși ansamblul sugerează apropierea de celebra zicere conform căreia Frumusețea va salva lumea!

Dar nu și Destinul, decât parțial, al adevăratei eroine (deși mult timp crezi că eroul principal este Antoine Duris, profesor de istoria artelor, cu doctorat în Modigliani, la Academia de Bele Arte din Lyon și cei mai mulți așa ar „vota”! A, fără nicio legătură cu Romain Duris!), Camille Perrotin, o artistă plastică cu un talent aproape nativ, de o autenticitate care îl face atent pe aproape neutrul profesor Antoine.

Sentimentul de mai sus ar putea fi tradus, mai puțin mistic, prin neputință, revoltă, ca în cazul „Colecționarului” lui Fowles!

Este o carte, în egală măsură, despre fragilitatea Frumuseții și fragilitatea creatorului și receptorului autentici ai Frumuseții, fragilitatea putând fi înțeleasă și ca un inamic al… condiției umane, dacă este să fim atenți la un citat din carte, „minunea rămâne cea mai redutabilă armă împotriva fragilității”!

Jucându-se cu misterele vieții personajelor, Foenkinos începe cu o „fugă” a lui Antoine Duris, atât de orașul Lyon, cât și de profesorat: pare să se refugieze, nu înțelegem mult timp de ce, la Paris, angajându-se ca paznic de sală la Muzeul Orsay. Dar „fuga de ceilalți nu poate fi improvizată” (p.23), este o artă în sine, Antoine nu este atât de talentat, nici chiar în poveștile de iubire (sunt portrete memorabile feminine: Louise, Mathilde, Agathe, sora Eleonore, Sabine, mama Camillei, Isabelle), el se va întoarce la fantomele Frumuseții, la hoții de frumusețe (avea Pascal Bruckner un roman intitulat așa!), la porțile ei, la vibrațiile ei…

Asistăm la „o eliberare de constrângerea ramei” (avem un vernisaj în care un artist, Yves Kamoto, „gonește” personajele – Gioconda, omul cu strigătul lui Munch ș.a.m.d. – din tablouri), Antoine reușind, măcar parțial, să-și schimbe destinul, literar mai putându-se discuta dacă s-a vrut sau nu o cât de mică revoluție!

Este și o non-conformistă introducere la o istorie a artelor plastice, putându-se afla evenimente, stări mai puțin cunoscute (găsim într-un anume context sintagma „gândire hoinară”, p.201 – nu a lui Foenkinos, sic!), existând aici o subtilă paralelă între destinele Camillei Perrotin și cel al Jeannei Hébuterne, iubita lui Modigliani, care, la foarte scurt timp după decesul pictorului, s-a sinucis, însărcinată fiind în luna a opta, la 21 de ani, lăsând o fetiță de nici doi ani orfană de ambii părinți.

Bernard Pivot ar fi scris despre carte, care poate fi și o scrisoare de dragoste, deloc facilă, către Frumusețe, că este „un roman rafinat despre suflete zdrobite și puterea taumaturgică a artei.”

Cochetând cu substanța romanului, „nimic în afara subiectului”, operație pe sentimentul deschis al prezenței ori absenței Frumuseții, demonstrație că „barbaria poate să se ascundă în adâncul sufletului”, dar și că Bunătatea ființei poate fi sora cea bună a Frumuseții, ceea ce nu ar fi o taină pentru mulți dintre cei care au meditat asupra kalokagathiei…

Bref, o carte care te convinge să-i cauți și celelalte cărți ale lui David Foenkinos, traduse sau nu în română…

Către frumusețe de David Foenkinos