Despre impostură într=o formă comprimată = Tartuffe la Teatrul de Stat Constanța

Horia Suru nu e la prima montare cu un text aparținând acestei epoci, după cum nu cred că va fi nici ultima încercare de acest fel. În ciuda deficultăților inerente impuse de adaptarea unui text cum este Tartuffe – adaptarea a făcut-o el însuși, după o traducere (excelentă, cum altfel) realizată de Doru Mareș – regizorul reușește să inducă notele de prospețime și firesc, atât de necesare unui spectacol (foarte) bun. Dacă la spectacolul de la Teatrul Excelsior, după textul lui Rabelais (despre care am scris aici) a optat pentru nonverbal în totalitate, combinația de expresii și tehnici teatrale fiind unică și cu personalitate, la Tartuffe a preferat o montare aproape clasică, în sensul că a păstrat cadrul/rama, dar în interiorul acesteia Molière a devenit pe nesimțite contemporanul nostru. Relațiile dintre personaje au rămas aceleași, locul lor în poveste la fel, dar prin intermediul adaptării de text pomenită mai sus ele au devenit contemporane cu noi, s-au „întrupat” în colegi, prieteni și/sau cunoscuți de-ai noștri. Vorbim astfel de tipologii în acțiune, personajele ies din sfera teatralității excesive impusă de un text care cere o frazare proprie (și, spre bucuria mea, chiar s-au auzit cum trebuie replicile, s-a muncit destul de mult pe partea aceasta) și ajung într-un prezent nu foarte diferit de epoca în care a scris Molière. Iar drumul acesta, dintre atunci și acum, a fost parcurs de către spectactori cu ajutorul regizorului pe nesimțite, la modul cel mai firesc cu putință.

Credit foto: Andrada Pavel

Scenă deschisă, în care mama lui Orgon ia cina și Tartuffe își îndeplinește cu brio rolul de valet. O antiteză perfectă între aristocrația deloc mimată a mamei și deferența valetului, care ascunde un dispreț profund față de cea pe care trebuie să o servească. Un Tartuffe elegant, cu un costum care cade impecabil pe el (vestă și pantalon perfect asortate cu o maletă de aceeași culoare cu pantofii) și o amfitrioană îmbrăcată într-o rochie neagră simplă, fără bijuterii, doar cu un guler care aduce aminte de epoca în care a trăit Molière. Ritualul cinei se desfășoară într-un cadru ce aduce cu un soi de palat invadat de amintirile trecutului – acestea sunt aduse în prim plan prin intermediul unei vegetații luxuriante și bogate, care aproape că ascunde pereții și îmbracă mai toate elementele de decor. Din păcate această vegetație este punctul slab al întregii scenografii, mă refer la materialul din care a fost realizată – nu pot accepta și pace invazia de plastic și/sau alte materiale din aceeași categorie, care-mi induc din start ideea de butaforie, anulând totalmente naturalețea; am văzut în ultimul an mai multe producții teatreale aproape ratate exact din acest considerent, nu e cazul și aici pentru că, cum-necum, echipa a reușit să îmbrace în efecte vizuale un decor mai puțin reușit. Așa se face că scena devine în momente cheie biserică, pentru ca la final să avem în fața ochilor un palat golit de viață, din care pleacă, rând pe rând, personajele, dar și elementele de decor mobile – masa, canapelele, scaunele etc.

Credit foto: Andrada Pavel

Revenind la personaje și la construcția de fond a spectacolului, e interesant felul cum a reușit regizorul să mențină într-o balanță perfectă vechiul și noul, mutând accentul pe impostură ca stare de fapt, ca tară socială etern prezentă în cotidian. Impostul ca tipologie umană n-a dispărut nicicând din prim planul vieții sociale, iar astăzi, mai mult ca oricând, el fură startul (iertată-mi fie exprimarea) de mult prea multe ori, ceea ce înseamnă deviere de la esențial și pierdere de timp în dovedirea falsului (îmi vine în cap lupta zadarnică din ultimii ani cu fabricile de doctorate din România, o luptă care pare că are un singur câștigător – Don Quijote). Dincolo de stridențele inerente unei avanpremiere (premiera oficială va fi pe 25 martie), actorii și-au înțeles și asumat rolurile în totalitate. O trupă dihotomică din punctul de vedere al vârstei, dar omogenă în ceea ce privește talentul, așa se face că nu prea putem vorbi de roluri principale și roluri secundare. Evident, Tartuffe e în centrul atenției, chiar și când nu e în scenă – e interesant că primele scene sunt fără el, dar personajele îl tot pomenesc, iar cei din sală încep să devină curioși, ceea ce se cheamă că regizorul a gândit foarte bine creșterea tensiunii. O familie agitată de importanța pe care tatăl o acordă impostorului, unită în lupta dovedirii acestuia. Se remarcă din start mama, Mirela Pană fiind o apariție neașteptată (o văzusem în Billy șchiopul și mi-a luat ceva secunde să-mi dau seama că ea este!), tatăl își găsește în Iulian Enache o personificare adecvată, cu condiția să-și mai tempereze unele stridențe și asperități în relațiile cu proprii copii. Și fiindcă veni vorba despre aceștia, Cătălina Mihai, servitoarea și apropiata copiilor, o să rămână în memoria spectactorilor pentru o asumare de rol cap-coadă de un nivel cu adevărat profesionist.

Credit foto: Andrada Pavel

Lucian Iftime cred că este un Tartuffe despre care își vor aduce aminte spectatorii și peste ani! Un rol referențial, cu condiția să se mai așeze relațiile dintre el și celelalte personaje. El nu prea a jucat în ultimii ani în montări cu texte clasice, dar și când a făcut-o a fost parte din poveste. La fel și aici: o impostură construită în filigran, de la ținuta extrem de elegantă, haina purtată cu un firesc rarisim, gesturi ponderate, ba chiar atent calculate, dar firești, trece de la o scenă la alta cu un calm imperturbabil greu de combătut. De aceea e și greu de dovedit impostura lui, iar scena în care el este efectiv luat la bătaie are o savoare incredibilă. Cât despre momentul de live, o da, chiar e o mare surpriză să-l auzi cântând pe Iftime! Coborând impostorul în sală, printre spectactori și mutând replicile în cântec, regizorul n-a făcut altceva decât să aducă și mai mult în prezent problema disocierii de fals – cum facem să despărțim definitiv falsul de adevăr? Cât despre momentul de jazz (unul de foarte bună calitate: chapeau bas, Cezar Antal pentru cum ai ilustrat muzical fiecare moment important!) atent strecurat în desfășurarea tramei, ce să mai spun!

Credit foto: Andrada Pavel

Finalul lui Tartuffe sau Impostorul de la Teatrul de Stat Constanța este conceput de regizor într-un soi de oglindă cu un mai vechi spectacol de-al lui, Amphitryon 38, montat la Teatrul Municipal Bacovia Bacău; aceeași cruce imensă, de un alb-neon orbitor, coborâtă din tavan și așezată pe post de paravan între aici și dincolo. Un îndemn la reflecție cu privire la credință și despărțirea acesteia de falsele credințe, o interogație care are ca fond sistemul de valori după care ar trebui să ne ghidăm în viața de zi cu zi. Spectactorii ies din sală meditativi și cu gândul că, iată, încă se mai poate vorbi de geniul lui Molière fără nicio urmă de periorativ.