Jurnalul lui Mihail Radu Solcan sau despre umanitate cu realitatea la tâmplă

Cum e să fii în mintea cuiva care ştie peste zece limbi străine? În mintea unui filosof ascuns, mai degrabă solitar decât solidar? În mintea cuiva care a găsit legături relevante între programarea pe computer, filosofia analitică şi pasiunea pentru istoria veche şi dicţionare?

Jurnalul lui Mihai Radu Solcan, apărut postum, acoperind perioada 2007-2013 (până la moartea autorului) prilejuieşte o incursiune, altminteri improbabilă, în mintea unui gânditor paradoxal, simultan sclipitor şi disonant, contorsionat şi limpede, implicat şi retras, existând în moduri eterogene, dar nu neaparat dizarmonice. Lectura mea este lectura unui fost student la filosofie (într-un alt centru universitar decât cel al autorului), lectura unui om care a fost deopotrivă sedus şi abandonat de filosofie, unui om la fel de anxios şi de ambivalent când vine vorba de confruntarea cu realitatea (a se ierta utilizarea necritică a termenului). Este o carte în care am intrat cu multă curiozitate, pe care am parcurs-o în mare parte cu un interes uşor dezamăgit şi din care am ieşit cu o iritare încântată. Până la urmă, a meritat.

Jurnalul lui Solcan este încercarea foştilor lui colegi şi studenţi de a ne arăta ceea ce nu se poate spune, de a lăsa în urmă o trâce, o urmă, cu toată fiinţa ei spectrală care se joacă între fiiinţă şi neant. Ca şi în cazul profesorului Valentin Mureşan, de asemenea dispărut foarte recent, profesorul Solcan pare să fi împrăştiat rost şi afecţiune în jurul lui, marcându-i, în felul acela indelebil şi deloc ostentativ al adevăraţilor maeştri, pe cei cu care a intrat în contact. Jurnalul lui Solcan nu este sclipitor în sensul în care ne-am putea aştepta naiv să fie. Nu conţine revelaţii inconturnabile, formulări sclipitoare, intuiţii abisale, apoftegme frisonante. Sunt frământările unui om fragil şi preocupat de sine (aproape în sens foucauldian), cu bune şi rele, în limitele omenescului mediu. Desigur, un om inteligent şi (hiper)cultivat, un om care duce povara insurmontabilă a îndoielii compulsive. Nimic nu scapă acidului îndoielii: filosofia analitică (p. 40), libertarianismul, pasiunea pentru anticărie (practic, peste tot în carte), scrisul (p. 101, p. 167) religia etc. Filosofia însăşi, ca modalitate regală a limpezirii conceptuale şi morale, utilă pentru a afla „cât de important e felul CUM îţi trăieşti viaţa” (sublinierea autorului), practicată cu inima strânsă şi iremediabil vie a celui care înţelege ravagiile lucidităţii. Astfel, când o tânără îi scrie căutând încurajare pentru a urma Filosofia, profesorul nu i-o poate da din toată inima.

Nu ştiu dacă din paginile Jurnalului ne priveşte un gânditor uriaş. Dar este cu siguranţă un gânditor profund şi serios, din stirpea acelora care pot vedea cu uşurinţa şi cu pătrunderea unui fascicul de raze X miezul de fum şi de incertitudine din orice conglomerat noţional sau existenţial aparent stabil. Există la Solcan o melancolie crudă, de războinic vechi, şi o tandreţe dezabuzată care curge ca o miere luminoasă, deşi invizibilă, asupra fiinţelor din jur, fie că sunt Ada, Şarolta (soţia şi fiica), fie că sunt căţeii Betty şi Florică. Există o decizie profundă, chestionată şi ea în permanenţă, de a rămâne low profile, departe de viaţa publică, pentru a păstra până la capăt libertatea de a gândi. Există hotărârea de a trăi demn până la capăt. Există grija permanentă de a evita excesele, chiar şi cele aparent lăudabile (cum ar fi cumpăratul şi cititul de cărţi), o „apucătură” tipică de filosofant în sensul antic şi venerabil al termenului. Şi, nu în ultimul rând, există felul în care este depăşită provocarea inumană a morţii care se apropie fără speranţă. Diagnosticul crud şi operaţia care urmează îndepărtează orice rămăşiţă de credinţă ce s-ar fi întâmplat să mai existe. Astfel, ultimele luni din viaţa lui Solcan sunt ale unui om care aşteaptă neantul. Şi care, aşteptând neantul, continuă să se plimbe (chiar îşi face controlul medical de la Universitate), să cumpere cărţi şi să citească. Sunt zilele de pe urmă ale unei fiinţe care a ales să rămână umană până la final, dincolo de frică şi în pofida ei. Sunt ieşirea din scenă ale unui personaj care n-ar merita să rămână deopotrivă în neantul dens care înconjoară memoria colectivă.

Un om ale cărui ultime cuvinte din Jurnal au fost:

„Seara am fost nevoit să-i comunic decanului nostru că sănătatea mea e pe buza prăpastiei. Voia să prezidez două comisii de ocupare a unor posturi. Pentru mine personal, moartea n-ar fi un dezastru. Mi-ar părea însă teribil de rău să încurc nişte oameni pe care îi stimez.”

Aşadar, o incursiune enigmatică şi tulburătoare în intimitatea unui om complicat, dar şi un eveniment editorial interesant şi special. Nu în ultimul rând, încă un titlu cert pe raftul cu jurnale memorabile ale culturii române.

Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007–2013 de Mihail Radu Solcan