Despre „Simon” de Narine Abgarian

Narine Abgarian, este o scriitoare de origine armeană, născută în Berd, stabilită în Rusia, care a debutat în lumea literară prin cărți pentru copii. În România i-au fost traduse două romane, Din cer au căzut trei mere (Humanitas Fiction, 2021), roman pentru care a primit Premiul Iasnaia Poliana și Simon (Humanitas Fiction, 2023), premiat cu Bolșaia Kniga 2021, Premul Cititorilor.

Romanul Din cer au căzut trei mere a cucerit publicul cititor internațional, fiind tradus în peste 20 de limbi. Cartea este o scriere cuceritoare, cu elemente de basm și realism, un tablou complex al lumii rurale armene, dintr-un colț îndepărtat, acolo unde trecerea timpului poate fi sfidată și viața cunoaște miracole. Simon este o completare de mare anvergură, o poveste din povești, o radiografie a unei existențe din fierele mai multor vieți. Romanul începe tot cu moartea, dar, de data aceasta reală, și nu printr-o pregătire de moarte, ca în romanul precedent. Simon, un bărbat armean iubit de comunitate, în special, de femei, ajuns la șaptezeci și nouă de ani, moare. Sfârșitul pesonajulului principal este, în fapt, începutul altor patru povești de viață, deschizătorul firelor narative, care se vor aranja armonios pe durata întregii scrieri. Simon este caracterizat indirect, prin relațiile cu celelalte personaje, prin faptele sale, prin trăsăturile de caracter și fizice puternic delimitate și evidențiate.

Ainanț Melania și-a pierdut soțul. Nu se poate spune că moartea lui a venit cu totul pe neașteptate, căci Simon era trecut bine de șaptezeci de ani – mai exact, avea șaptezeci și nouă. Dar a stârnit mare tristețe: soțul Melaniei era o companie veselă și toată lumea îl îndrăgea. Trăia înlesnit și fără să-și refuze nimic, nu era strâns la pungă , mânca de-ai fi zis că-i ultima dată, bea de parcă a doua zi s-ar fi instaurat prohibiția și consumul de alcool ar fi urmat să fie pedepsit cu moartea.

Existența lui Simon este relevată ca un carusel de drame și iubiri, amantalâcuri și salvări, ratări și extaz, o viață trăită intens până la capăt, când a murit absolut sănătos și în putere. După ce a luat o cină sățioasă și a dat de dușcă un păhăruț de rachiu contra insomniei. Elementul de stabilitatea din viața protagonistului, constanta a fost chiar soția sa, Melania, o armeancă impulsivă și docilă, în același timp, care este conturată complex, o femeie creată de societatea patriarhală din care provenea, menită să îndure toate scăpările soțului său, în numele familiei și copiilor lor. Despre Melania și maniera în care ajunge soția lui Simon aflăm spre finalul cărții, acolo unde ne este dezvăluită blândețea femeii, din tinerețe, ajunsă îmbrăcată de iuțeală și mânie, învățate de la viață.

Societatea armeană în care evoluează personajele romanului este duală, modernă și conservatoare, deopotrivă, crudă și superficială, în aceeași măsură. Astfel, aceste trăsături societale se dovedesc a fi o punte de legătură între tinerețea lui Simon și dispariția sa, fiind evidențiate din prezent spre trecut, pentru prima dată chiar la priveghiul personajului principal. Femeile lui Simon apar, rând pe rând, la capătul sicriului cu tot ce au mai bun și mai frumos, purtând, simbolic, micile daruri primite de la Simon: șiragul de perle false, parfumul contrafăcut, punând în umbră realitatea și modestia Melaniei, creându-se, în acest fel, contrastul dintre ceea ce era și ceea ce se arăta lumii.

Încetul cu încetul au început să apară fostele amoruri ale lui Simon, gătite ca pentru slujba de Paști […] Sofia, scoțându-și perlele false și trăgându-și gulerul puloverului pe gât, își arăta cicatricea urâtă care-i rămăsese după operația de tiroidă. Eliza mărturisea cu amărăciune că fiii ei, care voiau să-și deschidă propria afacere și se îngropaseră în credite, trăiau de pe o zi pe alta și de aceea toate hainele ei erau luate nu de la vreun magazin elegant, ci de la second-hand, și-acolo la reduceri.

Rând pe rând, se dezvăluie povestea fiecărei femei iubite de Simon, povești triste, drame, salvate, în diverse moduri, chiar de acest bărbat, care datorită femeilor a trăit. A plutit de la una la alta, ca de la un chei la altul. Prima este Silvia, numită în carte văduva Silvia, un supranume dat de comunitate, în urma dramei trăite cu cel care i-a fost soț și i-a ruinat viața. Existența Silviei, ca a tuturor celorlalte, se desfășoară sub semnul patriarhatului, unei lumi cu reguli vechi, cu obiceiuri clare de la care nu te poți abate, dacă nu dorești să fii arătat cu degetul, marginalizat. Tânăra Silvia se căsătoreșe cu Romik, un bărbat dârz, care o închide în sanatoriu, despărțind-o de unica sa fiică, Anna, regăsită la maturitate. Silvia este salvată de întânirea cu Simon, cel care îi înțelege suferința și izolarea, oferindu-i o dragoste refuzată de toți, toată viața.

A fost cea mai lungă idilă a lui Simon. S-a prelungit aproape un an și jumătate și s-a încheiat cu o scenă urâtă făcută de Melania […]Despărțirea i-a pricinuit Silviei o suferință de neîndurat. I se părea că Simon îi fusese tăiat cu foarfeca din inimă, și acum nu va mai înceta niciodată să sângereze.

O altă iubire de a lui Simon este Eliza, considerată singura dintre pasiunile lui, o fată simplă, crescută fără tată, într-un mediu rural al muncitor istovitoare, căsătorită cu Tigran, un bărbat infidel, dar binecuvântată cu doi băieți , prin care trăia după abandonul bărbatului. Suferința Elizei are surse numeroase: traumele copilăriei, respingerea și înșelăciunea soțului, iar, la final, plecarea băieților în America, eveniment care a zdrobit-o și i-a zdruncinat sănătatea. Însă, cum orice om merită dragoste, măcar o dată în viață, și Eliza îl întâlnește pe Simon, care reușeste să îi vindece răni vechi, chiar dacă pentru scurt timp, când ruptura este inevitabilă, însoțită de plecarea ei în America, episod în care este surprinsă ruptura dintre lumea liberă și cea închisă.

Dar așa cum în copilărie își fura partea ei din bocceluța cu merinde destinate surorilor ei, acum fura din viața altcuiva o fărâmă de fericire pentru ea.

Sofia se distinge de celelalte femei prin personalitatea sa, precum și prin mediul din care provine. O tânără răsfățată, care dorește să se căsătorească cu Beniamin doar pentru că își dorește să poarte o rochie albă-creion. Nunta este și prilejul începutului marilor ei suferințe: o căsnicie fără dragoste, neîmplinirea de a fi mamă. Șirul dramei este întrerupt de întâlnirea lui Simon, devenind adulterină, dar aflându-și împlinirea, dând naștere unei fetițe, Vasilisa. Descoperirea adulterului aduce suferință lui Beniamin, alegând, însă, reînodarea căsniciei și uitarea trecutului – nu mai deschide răni vechi. În cuprinsul poveștii acestui personaj feminin, apare și supranaturalul. Un vis al Sașiei Vardanuș, personaj omniprezent și omnipotent în roman, care se adeverește, făcând posibilă o incursiune în geneza spirituală a comunității din Berd.

Cât despre berdeni, ei de multe ori, țâțâind și clătinând din cap cu amărăciune, au tot discutat despre desenele bizare pe care le trasează providența pe pânza vieții. Nici unui dintre ei nu se îndoia că scurta relație dintre Simon și Sofia, care avusese loc cu atâția ani în urmă, fusese menită tocmai ca, într-o zi, împletindu-le cu iscusință destinele, să ajungă la un sfârșit atât de tragic.

Ultima istorisire este cea a Susannei, un personaj puternic, conturat rotund, cu trăsături bogate, în toate situațiile dramatice. Pe Strada Livezii, locuiesc oameni bizari, se întâmplă lucruri ciudate, se duc existențe împovărătoare. Susanne trăiește tristețea pierderii mamei, abandonul trădării, pierderea fratelui și necinstirea. Este protejată de Simon, iubitul ei, dar care nu poate trece, inițial, peste necurățirea la care este supusă. Se regăsesc după ani de răni, aducându-i mângâierea așteptată de prea mult timp. Legătura este efemeră, ca toate celelate, Susanne îndeplinindu-și destinul lângă trupul fără viață al soțului său.

Nu reușise să înșele soarta, nici să se ascundă de ea. Trecutul nu plecase nicăieri, era mereu cu ea și avea să rămână cu ea pentru totdeauna.

Finalul romanului, numit simbolic, Marea, este o ultimă privire a lui Simon asupra lumii sale, cea în care și-a trăit marile iubiri. Odată cu acest sfârșit, dispare și personajul Șușan Vardanuș, a cărei ieșire din scenă este la fel de ștearsă precum propria existență.

Moartea lui Vardanuș a fost o surpriză pentru toată lumea. Se gândeau la ea așa cum se gândeau la schimabrea anotimpurilor sau la ploaia măruntă: era ceva dat, cu care nu puteai să te împaci.

La sfârșit, toate personajele par împăcate cu destinele lor, cu dramele și cicatricile lăsate de acestea. Așadar, și Simon se poate face una cu marea, cu infinitul și azurul, marea fiind simbolul nașterii și morții.

În memorie îi răsuna limpede vocea mamei lui, povestindu-i despre mare, care apare în viața omului de două ori – când vine pe lumea asta și când o părăsește.

Simon de Narine Abgarian