Despre natura umană – E. O. Wilson (recenzie)

„Părem mai iresponsabili ca niciodată. Suntem ființe care s-au transformat singure în zei, fără să trebuiască să dăm socoteală nimănui, doar cu legile fizicii care să ne țină companie… Există însă oare ceva mai periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?” (Noah Yuval Harari)

A trecut aproape neobservată la noi traducerea unei cărți spectaculoase, deopotrivă profunde, riguroase și fascinante. Despre natura umană, carte premiată cu Pulitzer, este o realizare intelectuală remarcabilă a unuia dintre cei mai importanți oameni de știință contemporani: E.O. Wilson.

Ambițiosul titlu al cărții este pe deplin acoperit în prezentarea care îmbină luciditatea, claritatea omului de știință, volumul impresionant de date și bibliografia largă și diversă. Wilson încearcă (și reușește strălucit) să aducă în fața cititorului (suficient de onest intelectual pentru a fi dispus să asculte) o imagine răvășitoare a omului, o imagine care își permite să nu piardă niciodată biologia prin diluare în cultură, să nu reducă vreodată cultura la simpla biologie, să păstreze și să salvgardeze morala în lipsa întemeierilor ultime, să descifreze cu dragoste și empatie determinările unice ale acestei ființe improbabile și complicate. Structurată în câteva capitole, care abordează universaliile naturii umane (recomand însă tratarea cu ironia cuvenită a termenului „universalii”), cartea ne aduce înainte istoria bio-evolutivă a lui Homo Sapiens, ființa mirabilă născută sub semnul accidentului semnificativ și al hazardului creator. Premisa lui Wilson este simplă: biologia (laolaltă cu toate disciplinele care au acceptat ulterior premisele biologice) ne-a dezvăluit o imagine despre om care provoacă și zdruncină viziunile mito-teologice fundamentale, o imagine de care nu ne putem permite să nu ținem cont dacă vrem să continuăm să trăim într-o lume definită de alianța moral-epistemică (tradiția care leagă binele de adevăr) ca și până acum. Atunci când, în anii `70 ai secolului trecut, Wilson prezisese că etica se va biologiza, remarca lui nu a fost primită cu prea multă simpatie, și nici încercarea lui profundă de a lega biologia de sociologie. Și, cu toate acestea, pe măsură ce deceniile au trecut, intuiția lui Wilson devine ceva de domeniul evidenței, ba mai mult, se conturează ca fiind una de neocolit. Cine va mai putea ignora și pentru cât timp evoluția bio-psihologică atunci când va încerca să înțeleagă natura omului (sau lipsa lui de „natură”)? Amuzant și, în același timp, semnificativ, este faptul că omul se află azi în pragul unei desprinderi bionice de limitările sale biologice, fără să fi înțeles încă pe deplin semnificația biologiei sale. Un asemenea refuz nu poate fi explicat prin ignoranță, accident sau lipsă de relevanță a subiectului. Un asemenea refuz nu poate avea în spate decât o colosală voință de a nu ști.

Rareori este înțeles în termeni corecți enormul potențial al științei, chiar și de către cei care o practică. Teoriile științifice sunt forme de cunoaștere și autocunoaștere, discursuri complexe care încearcă să depășească punctual nenumăratele limitări socio-psiho-cognitive ale omului. Întrucât sunt determinate cultural, întrucât se leagă prin nenumărate fire de celelalte forme de discurs uman, ideile și noțiunile științifice nu pot fi țintuite în cărți, în rapoarte ilizibile, în săli de muzeu sau în laboratoare sofisticate. Ele populează mințile oamenilor, mai educați științific decât oricând în istorie, modifică ideile deja prezente acolo, atacă inatacabilul, critică necriticabilul, aduc coroziunea interogației oriunde tradiția a depus nenumărate straturi de certitudine. Este greșit însă să vezi doar acest efect, așa cum fac ultra-conservatorii. Pentru că orice întreprindere critică de acest fel este o șansă și o bună vestire, și despre asta vorbește cu multă căldură și empatie Wilson. Pe de altă parte, convingerea exuberantă și naivă că distrugerea miturilor și credințelor nejustificate va produce o ființă umană luminoasă, pe deplin rațională și benevolentă, este o formă de dogmatism cel puțin la fel de periculoasă. Ființa umană nu poate exista în afara cadrelor culturale, nu poate exista în absența formelor de mediere simbolică, practicilor comunitare sau valorilor. În sine, știința nu ne poate oferi valori. Mai mult, ea corodează substanțial mecanismele axiologice tradiționale. Pariul lui Wilson este însă acela că discursul științific este capabil să genereze în timp un nou sentiment al lumii (care este însă imposibil să fie cu totul nou) și că acest nou sentiment va putea genera la rândul lui noi valori, într-o sinteză organică cu unele dintre vechile intuiții morale și axiologice ale omenirii, că va genera noi explozii de creativitate și vitalitate. Revoluția științifică a distrus multe dintre iluziile despre sine ale oamenilor, iar starea de negare nu este o bază credibilă pentru o strategie pe termen lung. Wilson nu este însă un barbar, un distrugător de lumi și un profet al unei improbabile revoluții. Dimpotrivă, Wilson este un naturalist lucid cu intuiții de conservator. Iar asta face contribuția lui și mai valoroasă:

„Umaniștii manifestă o credință mișcătoare în puterea cunoașterii și în ideea progresului evoluționist al minții umane. Eu sugerez o schimbare a umanismului științific prin recunoașterea că procesele mentale ale credinței religioase – consacrarea identității personale și de grup, atenția la conducători carismatici, mitopoiectica și altele – reprezintă predispoziții programate, ale căror componente autosuficiente au fost încorporate în aparatul neural al creierului prin mii de generații de evoluție genetică. Astfel, ele sunt puternice, imposibil de eradicat și stau în centrul existenței sociale umane. Ele au de asemenea un grad de structurare care nu a fost intuit anterior de cei mai mulți dintre filosofi. Sugerez mai departe că materialismul științific trebuie să le intergreze la două niveluri: ca un puzzle științific de o mare complexitate și interes și ca o sursă de energie care va putea fi orientată în noi direcții…”.

Pariul lucid și înfrigurat al lui Wilson este acela al unui om care știe suficient pentru a fi sceptic, dar crede îndeajuns de profund în posibilitățile omului pentru a nu-și pierde speranța. „Speranța” este titlul ultimului capitol al fascinantului volum Despre natura umană. Pentru că, pătrunzând tot mai adânc în structura materiei, cunoscându-ne tot mai bine originea și locul în univers, am ajuns în mod iremediabil legați de cea mai periculoasă formă de înțelegere. Care tocmai pentru că este zguduitoare, înspăimântătoare, corozivă și ireversibilă reprezintă totodată o șansă. Așa după cum spune în paragraful final al unei alte remarcabile cărți, un Nou Iluminism este posibil, chiar dacă el nu se poate baza exclusiv pe practicile și teoriile științifice. Este nevoie de credință, de „credința oarbă” a unui om pentru care orbirea nu a fost niciodată o opțiune:

„Așa că acum îmi voi dezvălui propria credință oarbă. În secolul al XXII-lea, Pământul poate fi transformat, dacă vrem, într-un paradis permanent pentru ființele umane sau cel puțin în vigurosul început al unuia. Ne vom mai face încă mult rău nouă înșine și restului lumii vii pe parcurs, însă, printr-o etică a simplei decențe în relațiile dintre noi, printr-o neobosită aplicare a rațiunii și prin acceptarea a ceea ce suntem cu adevărat, visele ni se vor împlini până la urmă definitiv.”

O carte superbă, profundă, caldă și antropofilă, cu atât mai necesară într-o societate ca a noastră, în care polemica se reduce cel mai adesea la demontarea anxioasă a unor jalnici oameni de paie care nu reprezintă pe nimeni.

Editura: Herald