Despre măști în cheie polițistă

Citesc foarte rar romane polițiste și atunci când aleg să o fac prefer ceva care să nu respecte ad litteram rețeta clasică. Agatha Christie rămâne o sursă de inspirație și material de studiu pentru viitorii scriitori de policier, iar cititorii o mențin ca reper de calitate; lângă ea se așază frumos (câteodată îmi imaginez un dialog spumos între toți acești autori) Jerome K Jerome, Arthur Conan Doyle, San Antonio și încă alți câțiva (puțini, e drept). Adepții serialelor polițiste știu că acum la modă este să combini personajele, să-i pui să lucreze împreună la cazuri complicate, chiar dacă fac parte din epoci diferite și au stiluri de a rezolva total opuse. Farmecul acestor „împreunări” rezidă tocmai în a detecta punctele comune și a reliefa ineditul, iar intriga (rezolvarea crimei) devine deseori pretext pentru a ne delecta cu jocul actoricesc și/sau cu punerea în evidență a unor detalii cu ajutorul cărora personajele se conturează. Citind Măști, parte din cvartetul Havanei de Leonardo Padura n-ai cum să nu te delectezi și să te feliciți în gând că ai ales să citești un roman polițist (cine știe după cât timp!). Nota autorului este surprinzătoare, ba chiar provocatoare, citez aici doar o mică parte:

„Luându-mi câteva libertăți poetice, în romanul de față am citat, mai mult sau mai puțin, din textele lui Virgilio Piñera, Severo Sarduy, Dashiell Hammett, Abilio Estévez, Antonin Artaud, Eliseo Diego, Dalia Acosta și Leonardon Padura, pe lângă unele documente oficiale și pasaje din Evanghelii. Pe unele le-am transformat, pe altele chiar le-am îmbunătățit și aproape pe toate le-am pus între ghilimele, așa cum se proceda mai demult.”

Dacă treci de șocul pomenirii Evangheliilor într-un șir care n-are nimic de-a face cu credința, realizezi că autocitatea înseamnă ascunderea/strecurarea autorului în spatele personajelor. Te întrebi, de la un punct încolo, cât din Mario Conde sau Alberto Marqués (uneori chiar și la Manolo începi să cauți) este Padura sau invers. Îți dai seama că scriitorul s-a amuzat teribil construind unele scene de-un ridicol rarisim, după cum s-a distrat învăluindu-l pe detectiv/polițist în straturi de dorințe nesatisfăcute, dar intense: cafeaua bună, trabucul de calitate și femeile pasionale. Pe toate trei și le dorește și niciodată n-are parte de toate în același timp. Un roman de un exotism căutat, atent întreținut din detalii presărate ici și colo, un roman care te face să vizezi cu ochii deschiși la Cuba și Havana; oamenii trăiesc la limita subzistenței, resemnați parțial din punct de vedere politic, protestul vizavi de regim(ul comunist) luând forme dintre cele mai interesante. Așa-și justifică scriitorul jocul cu măștile, căci dincolo de faptul că investigația este declanșată în jurul unei crime al cărei subiect este un homosexual travestit (ah, cât de des l-am invocat când citeam pe Pedro Almodóvar!) niciunul dintre oameni nu sunt ce par a fi. Corupția ridicată la rang de artă, activitățile subversive, destinele care se consumă în spatele paravanelor, în curți neîncăpătoare și invadate de mirosuri sordide, petrecerile homosexualilor și/sau travestiților alcătuiesc împreună un fel de carnaval al neputințelor sau, dacă vreți, al protestelor nefinalizate cu vreo schimbare vizibilă.

În tot acest efort al lui Conde de a descoperi criminalul se remarcă atât personajul în sine, cât mai ales scena pe care acesta joacă. Alexis Arayán (mortul) parte dintr-o familie foarte bogată, cu un tată care este diplomat de carieră; marginalizat/respins pentru că își asumă identitatea sexuală, acesta va ajunge să facă parte dintr-o lume paralelă, una în care artiștii dictează și impun cu totul alte reguli. Așa ajunge Conde să facă parte dintr-un spectacol al cărui regizor este un personaj pe cât de exotic, pe atât de cultivat și de rafinat, Alberto Marqués. Măiestria scriitorului se remarcă în puterea detaliului; Padura aproape că face abuz de amănunte, care puse cap la cap construiesc lumi aflate în opoziție. Când te simți ca acasă pe străzile Havanei sau fumând trabuce și bând rom după rom, cot la cot cu localnicii, când te simți observator atent al paradei de măști și travestiuri mai mult sau mai puțin exotice. Două lumi care par să nu aibă nimic în comun și, totuși, ambele dau numele de Havana.

Maniera de rezolvare a misterului n-are nimic special – aceleași tehnici, același joc de-a „vinovat-nevinovat”. Conde ajunge să rezolve cazul, dar personajul-cheie în toată această poveste este Alberto Marqués. El își asumă rolul de regizor, căci scena crimei devine o mică parte dintr-un adevărat spectacol. Spectacol construit pe tiparul celor din antichitate, când măștile dictau personajele, impuneau gesturi care trebuiau executate ca la carte. Pe alocuri, în nebunia lui, regizorul strecoară și niscaiva reguli de commedia dell’arte, căci și acolo masca are rolul ei și influențează decisiv spectatorul. Schimbarea la față (sărbătoarea religioasă), monedele găsite acolo unde soarele nu pătrunde niciodată și fila lipsă din Evanghelie sunt indiciile pe care-și bazează căutările Conde. Care dintre acestea trei este strecurat cu intenție diversionistă în poveste aflați doar dacă citiți cartea. Cine câștigă din jocurile cu măști? Conde, în mod evident, mai ales că el se reîntoarce la vechea lui pasiune – scrisul. Povestea din poveste are farmecul ei și contribuie decisiv la apropierea de Conde.

Dincolo de farmecul scriiturii găsim un talent scriitoricesc incontestabil. Leonardo Padura își are locul lui în galeria marilor scriitori, iar Marin Mălaicu-Hondrari (traducătorul cărții) pare că se mișcă lejer în universul acestuia. Traducerea are fluență și farmec, păcat că tehnoredactarea lasă de dorit. Ca să vă fac poftă cu adevărat de citit Măști, vă las aici un fragment special ales ca să vă trezesc simțurile:

„- Un curcan?

– Umplut?

– Da, e foarte simplu de făcut. Curcanul l-am cumpărat de ieri, iar astăzi am decongelat frigiderul, și cum curcanul încă nu era bocnă, l-am scos și l-am umplut, în timp ce se decongela de tot. Umplutura e din usturoi, ardei, chimion, oregano, frunzulițe de busuioc, pătrunjel și, normal, sare și o portocală sălbatică și l-am marinat bine pe din afară cu multă ceapă, tăiată în felii mari. Ar trebui lăsat o vreme așa, la marinat, dar după cum vi s-au lungit ochii de foame… Bun, și cum fasolea neagră era deja pe foc, am pus câte ceva la prăjit: am tăiat mărunt două felii de slănină, le-am pus la prăjit și, în grăsimea lăsată de slănină, am mai prăjit niște ceapă, dar de data asta bine tocată, mujdei și nu m-am zgârcit la ardei iuți, apoi, paf, am turnat sosul peste fasolea aproape fiartă, după care am adăugat un pahar de vin sec, ca să fie acrișor, așa cum vă place vouă, nu?

– Da, da, îmi place.

– Și mie.

– Și mai ce?

– Păi a urmat orezul alb, ca să fac umplutura, i-am adăugat foi de dafin, am mai pus niște oregano, doar așa, în scârbă, o idee de sare și o grămadă de ceapă tăiată cubulețe. Am lăsat orezul să absoarbă sosul, dar fără ca bobul să fiarbă de tot, normal, apoi am oprit focul și am umplut curcanul cu toate astea și le-am lăsat să se pătrundă bine, acolo, înăuntru. Știți ce nu am avut? Scobitori ca să-l închid. Așa că i-am pus niște țepi de portocali sălbatici, că sunt destul de rezistenți… Apoi, firește, l-am băgat la cuptor, așa că mai aveți puțintică răbdare și gata. Beți liniștiți că pe la nouă și jumătate o să fie gata. Toarnă-mi și mie aici un pic de rom… Așa, o picătură, gata, gata, Condesito, că mă cherchelesc…” (p. 187)

Măști de Leonardo Padura se potrivește foarte bine cu vacanța, dar și cu canicula (omniprezentă în carte). Nu întâmplător l-am pomenit pe San Antonio la început, Conde are multe în comun cu acesta. Dar nici amatorii de literatură clasică nu vor fi dezamăgiți, căci Padura aduce un tribut maeștrilor genului în felul cum Conde ajunge să dezlege misterul morții nefericitului.

Măști de Leonardo Padura