Kiwi. Sosiri/Plecări – Aleargă frumos, cu genunchii la piept…

Motto: „…tovarășul Nicolae Ceaușescu iese la vânătoare însoțit de o trupă de securiști și se enervează când, după o oră, nu împușcase nimic serios, așa că Securitatea trebuie să vină cu o idee. Bancul se termină cu un locotenent de Securitate stând amenințător deasupra unui tovarăș rătăcit prin pădure, care-și deșerta mațele într-un tufiș. Recunoști că ești mistreț?, era replica finală a creativului ofițer.” Bogdan-Alexandru Stănescu, Coda. Generalul ficțiunii

Volumul intitulat Kiwi. Antologie de proză scurtă. Sosiri/plecări este, cu adevărat, neobișnuit, așa cum își propune Marius Chivu, realizatorul antologiei – proză puternică, stiluri diferite și, mai ales, teme tabu sau mai rar abordate, din pricina sensibilității lor.

Cei 18 autori aparțin unor estetici și școli culturale diferite, unii au deja operă, alții sunt la debut: Ada Aitonean, Aron Biro, Adriana Bittel, Isabela Brănescu, Ruxandra Burcescu, Bianca Dragomir, Andrei Dumitrescu, Tudor Ganea, Simona Goșu, Ana Irina Lupu, Gabriel Florin Macsim, Marin Mălaicu-Hondrari, Ilinca Mănescu, Răzvan Petrescu, Ion Pleșa, Iulian Popa, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cristina Ștefan.

Relația dintre părinți și copii este urmărită în cele mai multe dintre aceste proze. Iulian Popa, Un copil aproape fericit – distanța dintre copiii rămași acasă și părinții plecați la muncă, în străinătate, devine prăpastie. Cristina Ștefan, Măsuri de protecție – dialogul nu e comunicare autentică, este o formă prin care mama și fiica o găsesc de a ocoli subiectele dureroase. Ruxandra Burcescu, Ursitoarele – în cartier, copiii nimănui primesc câte o bucată de plăcintă de la vecini, o duc acasă și ei tot nemâncați rămân.

Excepțională, cu imagini de film, este proza lui Tudor Ganea, Alerga frumos, cu genunchii la piept – să vezi în direct, la televizor, un accident de avion, evitat în ultimul moment. Adolescența, chitara și plaja pe care aleargă un bărbat, tatăl, depășind momentul teribil al depresiei, toate acestea fac parte din procesul maturizării.

În Sfânta Maria, Simona Goșu, cu o finețe psihologică pe care o știm din Fragil, surprinde drama incomunicării. Familia e plină de oameni străini, care, în numele iubirii curgându-ţi prin vene, comit o serie de gafe, grosolănii, gesturi insensibile. Spațiul personal nu e un spațiu, e o lume întreagă de senzații și puncte dureroase.

Pastorala lui Răzvan Petrescu este o proză uluitoare, suprarealistă, cu secvențe de un comic absurd, aproape de Bulgakov, o parabolă a epocii totalitare. Delatorul apare ca figura emblematică a unei lumi înnebunite, în care fiecare scrie cel puțin un raport pe zi despre cei apropiați, prieteni sau rude, doctorul satului e și preot, iar omul s-ar fi născut, în pofida dogmei creștine, din rândunică. Marele Oaspete, personaj mesianic, se plictisește într-un beci:

„Și nu-ți pot reciti volumele din Biblioteca sătească, sunt pătate cu grăsime. Alta acum, mai ai și pretenții, sunt pătate cu grăsime pentru că femeile din sat nu pierd vremea ca tine, în timp ce spală, mătură, gătesc, citesc și-un Falkner, să zicem, mai sare-un strop de ulei pe casa cu coloane. Sau se pune praful.” (Pastorala, Răzvan Petrescu, p. 279)

Când scrii proză scurtă în maniera Adrianei Bittel, știi cum să cuprinzi în câteva rânduri o epocă de tranziție. Termenul însuși, „tranziție”, pare să acopere ca sens mult din istoria unor familii a căror noblețe nu e condiționată de avere. Sărăcia, provocată de schimbarea regimului politic și de război, face ca hainele să fie trecute de la o generație la alta, iar cumpărăturile să se facă „pe cartelă”. Dar există și oameni care se descurcă mai bine, în perioade de criză. Croitoreasa Pușa este chemată să se ocupe de garderoba familiei. Poveștile Pușei sunt interesante până la un punct, când dovedesc o intoleranță ofensatoare. Oameni simpli, pe care nu i-ai putea suspecta de asemenea mentalitate, dobândesc și perpetuează, sub influența prejudecăților, o atitudine ofensatoare – față de evrei, de exemplu. Așa începe o povestire despre rasism și despre felul în care un copil află, de pe la șase ani, cum să se apere – „Domnule, până aici!”:

„Era numele unei străzi aflate pe atunci la marginea orașului. Locuia acolo croitoreasa Pușa, care le stâmta rochiile interbelice mamei și bunicii, slăbite de noul regim, le făcea fuste din pantalonii de stofă englezească (fără moarte) ai bunicului decedat, știa să repare gulere și manșetele uzate de la cămășile tatei. Mie îmi făcea, o dată la doi ani, din stambă cumpărată pe cartelă, același model de sarafan cu tiv mare, la care tot dădea drumul, astfel că cel vechi, devenit de joacă avea la poale dungi decolorate succesive, spre deosebire de cel nou, pe care îl îmbrăcam numai la ocazii. Ședințele de probă erau neplăcute: trebuia să stau nemișcată, ceea ce nu-mi reușea mai mult de două minute. În schimb, mă interesau poveștile Pușei în timp ce înfigea ace cu gămălie în materialul scorțos și mă scria cu creta la umeri și în talie. În general, povestea despre fata ei, Duța – cu liceu – cu casă – curățică – frumușică, pe care tot voia să o mărite, dar nu cu vreun amărât din cartier, ci cu un ofițer, visul ei din tinerețe. De aceea o ducea sâmbăta seara la Cercul Militar, la chermeze cu dans.” (Ziduri între vii, Adriana Bittel, p. 47)

În prefața antologiei, Marius Chivu explică titlul. Despre sosiri și plecări este vorba în aceste narațiuni – din și în viață, familie, vis, realitate, canon etc. Kiwi este o pasăre cu dezvoltat simț olfactiv, „care depune cele mai mari și mai grele ouă în raport cu mărimea corpului” – explicație frumos legată de cuvintele lui Kurt Vonnegut: „Există măreție în proza scurtă, oricât de scurtă ar fi ea – uneori îți ia piuitul.” După ce ai citit și ultima povestire din acest volum, nu ai cum să nu recunoști că așa stau lucrurile, sunt aici, în antologie, pagini care te lasă fără replică.

Kiwi. Antologie de proză scurtă. Sosiri/plecări – editor Marius Chivu