Islanda și nebănuitul ei romantism

Dacă până mai acum câțiva ani, Islanda era percepută de către români ca un teritoriu cu totul exotic, la fel de îndepărtat precum Țara Soarelui Răsare sau China dinastiilor Shang, Qin sau Ming, prin anii 2000 o artistă complexă și cu un aer exotic – Björk, ne introducea într-un univers de-a dreptul fascinant, iar anul trecut telespectatorii români (re)descopereau Islanda prin intermediul unei mini serii de excepție – Trapped (tradus Fantomele Fiordului). Dar editorii români, în speță cei de la Editura ART, o editură ambițioasă și îndrăzneață prin titlurile propuse, au obținut drepturile de autor pentru traducerea unui roman apărut în 2011 și tradus în limba română în 2019: Femeia la 1000°C. Autorul, Hallgrimur Helgason, la momentul publicării acestui roman, era deja un nume consacrat atât ca scriitor, cât și ca pictor în țările nordice și nu numai. Dincolo de titlul provocator care, după cum poate constata singur cititorul, este rezultatul unei decizii finale a personajului principal al cărții, romanul are ca punct de plecare o poveste reală, povestea lui Brynhildur Georgía Björnsson, care este nevoită să se maturizeze ex abrupto, la 10 ani, datorită războiului. Autorul ține să sublinieze încă de la început că romanul este o operă de ficțiune, drept pentru care nici nu folosește numele real al personajului principal și al membrilor familiei acesteia. Cele peste 500 de pagini se parcurg cu sufletul la gură, dovadă că autorul stăpânește foarte bine tehnicile literare.

Succesiunea relatării (subliniată și de alternanța capitolelor relativ scurte și intercalarea prezentului cu trecutul) este, de fapt, un dialog interior extrem de interesant pe care îl are Herra Björnsson cu ea însăși. Pas cu pas, Herra nu face altceva decât să-și treacă în revistă propria viață, al cărei parcurs cu totul excepțional începe undeva într-una din multele insule ale Islandei, fără ca vreunul dintre membrii familiei să bănuiască că viața le va fi zdruncinată din temelii. Ironia, dar mai ales autoironia, o ajută pe Herra să-și povestească viața:

<<Nu mi s-a permis să port patronimul de dóttir, deși este dreptul și privilegiul tuturor islandezelor să fie numite „fiică”. Pe mine m-au numit în schimb son (fiu). Cei din neamul tatei, presărat și la pupa și la prora cu miniștri și ambasadori, își clădiseră carierele în străinătate, unde nu se folosește decât numele de familie. Astfel că întreaga familie a fost bătută în cuie de capul aceluiaşi bărbat, obligată să poarte numele de familie al bunicului Sveinn Björnsson (care ulterior a devenit ambasadorul Islandei în Danemarca și, într-un final, primul nostru președinte). Niciun alt membru al familiei nu a mai reușit să-și facă un nume al său, și de-asta n-am mai reușit să producem nici miniștri, nici președinți. Bunicul a atins culmea, iar rolul copiilor și nepoților săi a fost să o ia șerpuind la vale. E greu să-ți păstrezi vreo ambiție când ești într-o continuă coborâre. Firește, însă, la un moment dat, vom ajunge la poale, iar de-acolo singura direcție pentru tribul Björnsson va fi din nou în sus.>> (p. 14 – 15)

Autocritica care poate părea excesivă reprezintă, de fapt, o exorcizare mai mult decât necesară pentru Herra; conștientă că zilele îi sunt numărate, decide să își asume trecutul mai mult decât tumultuos, iar autoironia este instrumentul perfect pentru a controla acest proces dificil:

„De optsprezece ani îl port pe Băiatul Cancer sub centură, nici nu s-a născut, nici n-a murit. Canker Björnsson e un flăcău de optsprezece ani cu tuleie și acnee, care și-ar putea lua permisul de conducere dacă ar vrea. În mod evident, va ieși târându-se la lumină doar după ce va fi devenit doctor cu patalama, cât să-mi pronunțe decesul. Se spune despre mine că aș fi persoana islandeză care a trăit cel mai mult cu această boală. Dar președintele încă nu m-a invitat la Bessastadir să agațe o medalie de rămășițele răposatului meu sân.

Al Doilea Război Mondial continuă să facă ravagii în trupul meu; e o luptă nesfârșită. Germanii au intrat mărșăluind în ficatul și în rinichii mei chiar înainte de Crăciun anul trecut cu malignitatea lor nemiloasă și continuă să ocupe zone și acum, deși Aliații i-au făcut să se retragă din stomac și din colon primăvara dinainte. (Bătălia sânilor s-a încheiat cu mult timp în urmă, unul dintre ei fiind acum membru al parlamentului mamar, într-o lume mai bună.) Rușii, în schimb, continuă asaltul asupra scobiturii pieptului și avansează rapid către inimă, unde mai devreme sau mai târziu se va înfige steagul roșu. Și acela va fi sfârșitul: pacea va domni în această parte a lumii până-și va face Stalin apariția cu bisturiul și-mi va diseca trupul în două.

Apoi mă vor incinera. Sunt cât se poate de hotărâtă în privința asta.” (p. 63 – 64)

Analogia cu cele două tabere din cea de a doua conflagrație mondială nu este deloc întâmplătoare: Herra, la fel ca o bună parte din Europa, a fost vinovatul fără vină, implicată într-un război pe care nu și l-a dorit și din care consideră că a ieșit învinsă, deși relatarea propriei sale vieți îl poate determina pe cititor să ajungă la concluzia contrarie. Dar, pagină după pagină, argumentele Herrei se dovedesc de necombătut: da, este o învingătoare!

Hallgrimur Helgason, prin intermediul acestui roman, nu face altceva decât o reparație morală: puțini dintre europeni au înțeles de ce Islanda s-a regăsit pe lista statelor care urmau să beneficieze de Planul Marshall, așa cum și mai puțini europeni (cu atât mai puțin cei de pe celelalte continente) știu să plaseze corect acest mic arhipelag în tabăra corectă. Herra ne va face să înțelegem că, de fapt, suferința e aceeași, indiferent de ce parte te afli la sfârșit (învins sau învingător), lucru demonstrat de parcursul excepțional al tatălui său, ale cărui decizii au fost greu de înțeles și cu atât mai greu de acceptat de către familie:

„M-am uitat la oamenii, străzile și casele din jur. Se vedea dintr-o ochire că Danemarca e o țară moartă. Era limpede că până și stâlpii de iluminat erau în doliu. Mașinile treceau pe stradă într-o tăcere funebră. Multe ferestre se piteau în spatele draperiilor închise la culoare, iar pe clădirile instituțiilor publice fluturau svastici negre ca smoala, asemenea unor vulturi prevestitori de moarte. Dintr-o dată am simțit fiorul de gheață al ocupației și m-au trecut sudori reci în timp ce, de la înălțimea celor zece ani ai mei și a unei maturități de dată recentă, înțelegeam că mama avea dreptate: nu poți ocupa o țară. E ca și cum ai vrea să controlezi pe cineva în propria casă.

Mi-am luat la revedere de la Ase între etaje și am fugit pe scări spre apartamentul nostru, care mi se părea acum mare cât o regiune: ultimul petic liber din Danemarca, o insulă islandeză în mijlocul oceanului războiului, locuită doar de câțiva oameni izolați.” (p. 119)

Deși tatăl, prin aparenta sa lipsă de voință și prin decizia de a se înrola în armata lui Hitler, este oaia neagră a familiei, renegat iremediabil, fiica Herra preia o parte din destinul acestuia, simțind nevoia intrinsecă de a anula culpabilitatea acestuia. De altfel, figura mamei, deși foarte bine reliefată în primii ani de viață, se va estompa treptat, în ciuda deciziilor „corecte” ale acesteia. În schimb, experiența de război a Herrei, viața într-o țară ocupată (Danemarca, mai apoi Polonia), dar și într-o țară invadatoare (Germania, ulterior URSS) seamănă izbitor de mult cu experiența de război a tatălui (care, ani de zile, a refuzat să împărtășească măcar fragmente din aceasta), dar și cu cea a multor alți copii și adulți, vinovați fără vină într-un război pe care nu și l-au dorit și pe care nu l-au înțeles. În ciuda frivolității afișate, chiar studiate și a unei sexualități de care devine conștientă prea devreme (ar zice unii), Herra dă dovadă de un simț estetic cu totul deosebit și emite judecăți de valoare cu totul surprinzătoare (dar care sunt rezultatul unei educații solide date de familie în primii zece de ani viață):

„Am ajuns să vorbesc și alte limbi destul de bine, dar puține au solemnitatea islandezei, pentru că sunt concepute pentru uz zilnic. Germana mi se pare cea mai puțin pretențioasă limbă, iar vorbitorii ei o folosesc cum își folosește tâmplarul ciocanul: își construiesc cu ea o casă pentru gânduri, fără vreo considerație pentru estetic. În afară de rusă, italiana este cea mai frumoasă limbă din lume, care transformă pe oricine într-un împărat. Franceza este un sos gustos pe care francezii vor să-l savureze cât mai mult posibil, iată de ce vorbesc în cercuri, mestecând fiecare cuvânt, motiv pentru care deseori le curge sosul pe la colțul gurii. Daneza e o limbă cu care danezilor le e rușine. Vor să scape de ea cât mai repede, de-asta își scuipă cuvintele. Olandeza e o limbă guturală care a înghițit alte două. Suedeza se crede franceza Nordului, iar suedezii fac tot posibilul să-i dea gust plescăind din buze. Norvegiana e tot rezultatul încercărilor unui popor întreg de a nu vorbi daneză. Engleza nu mai e o limbă, ci un fenomen universal ca soarele și oxigenul. Cât despre spaniolă, e o pervertire aparte a limbii latine, care a apărut pe lume când poporul a încercat să se adapteze defectului de vorbire al unui rege, și totuși e limba pe care am învățat-o cel mai bine.

Puține dintre aceste popoare au ajuns însă să stăpânească arta tăcerii (Cât de adevărat! Lucru foarte bine surprins de regizorul și scenariștii miniseriei Trapped, n.n.). Concurenții cei mai acerbi ai islandezilor în cursa tăcerii sunt finlandezii, fiind singurul popor din lume care poate tăcea în două limbi, cum spunea Brecht.” (p. 80 – 81)

Efortul de a asimila experiența de război a fost unul cu totul ieșit din comun pentru toți membrii familiei. Pentru Herra, soluția salvatoare va veni după ani și ani de peregrinări, presărați cu drame personale (moartea prematură a fiicei, neconsolată de nașterea celor trei băieți). Dacă sfârșitul anilor ’40 o găsește împreună cu tatăl său în Argentina, anii ’70 o găsesc la Paris, de unde va reveni la 45 de ani în Islanda, pregătită să își asume propria experiență de viață, dar și originile pe care atât ea, cât și ceilalți au încercat să le ignore și/sau să le denigreze:

„Era atât de ciudat că în plină frumusețe a Parisului, care nu te întâmpina niciodată nemachiată, cel mai mult îmi lipsea grosolănia Reykjavikului, urâțenia și vremea lui aspră. Nu mai suportam balcoanele înflorite, palatele baroce și micile scuaruri cu șarmul lor desuet-artistic, nevorbind de nenorocitele de fântâni. Dorul de lavă avea sigur de-a face și cu urâțenia țării noastre, căci, în mod evident, nu toată Islanda e frumoasă. Multe zone și din regiunea Snaefellsjokull sunt deosebit de urâte, fără a mai pomeni de peninsula Reykjanes și de Hellisheidi, terciul acela nefiert de vijelii și lavă. Nu-i de mirare că turiștii caută aceste locuri sterpe, dezolante, departe de șablonul UE de frumusețe cu catedralele sale de piatră, dealurile cu vii și vânzătoarele de mere în corsaj verde. Îmi doream să mă întorc acasă la moina mizerabilă a câmpurilor de lavă.

Cel mai mult însă mi-era dor de dragii mei concetățeni, adunătura de idioți de la capătul îndepărtat al oceanului. Mi-era dor de brutalitatea comunicării colocviale, de firea febrilă a islandezilor; viețile de adolescent trăite pe această insulă imatură care nu știe să se comporte, la fel ca locuitorii ei. Mi se luase de bunele maniere continentale, toate bitteschön-urile și s’il-vous-plait-urile și de toți constipații de francezi care-ți deschideau galant ușa mașinii în timp ce cu mintea ți se strecurau până în uter. Începusem chiar să mă gândesc cu nostalgie la felul în care islandezii se bagă în față la cozi și în trafic.” (p. 376)

Romanul lui Helgason te face să îți dorești să ajungi măcar o dată în viață în Islanda, țara vulcanilor și a gheizerelor, temperamentală și imprevizibilă, dar totodată plină de romantism precum Herra Björnsson. Dacă nu reușim să ajungem fizic, sperăm ca Editura ART să ne satisfacă dorința traducând și celelalte romane ale lui Hallgrimur Helgason.

Femeia la 1000°C de Hallgrimur Helgason