Întâmplător, zilele trecute am avut un schimb de idei stârnit de o nouă apariție editorială, care are ca temă copilăria în anii comunismului. Discuția a plecat de la constatarea că există multe cărți apărute pe piața editorială românească cu amintiri, memorii despre cât de greu era să trăiești în timpul regimului comunist. Problema este că mare parte din acești scriitori aveau până în zece ani la Revoluția din 1989, ceea ce înseamnă: fie scriitorii povestesc din auzite, cu alte cuvinte preiau memoriile și poveștile celor din familie și le așază într-o structură narativă coerentă; fie ceea ce relatează ei ca fiind amintire personală e deja trecut prin multe filtre și atunci apare întrebarea „Cât de reale sunt toate cele relatate?”. Din păcate, multe din cărțile scrise pe această temă și apărute în România suferă din acest punct de vedere, astfel încât ele pot fi luate în considerate doar ca volume de ficțiune și supuse unei minime critici doar din acest punct de vedere. Și în ceea ce privește textele dramaturgice, lucrurile stau cam tot așa. De aici și rezerva mea cu privire la spectacolul intrat recent în repertoriul stagiunii de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Nu sunt printre admiratorii scriiturii lui Elise Wilk, din contra, dar poate tocmai de aceea am putut constata o evoluție în ceea ce privește construcția textului; există personaje bine identificate, există tramă și există puncte de conflict. Este foarte adevărat că și regizorul a citit foarte bine textul și l-a tradus la nivel dramaturgic într-un fel unic. Cristian Ban este capabil să surprindă publicul în momente-cheie sau, cel mai adesea, când toți se așteaptă cel mai puțin. Un excelent dramaturg, Cristian Ban construiește fiecare rol în parte, dă fiecărui personaj nuanțe și trăsături specifice, care-l face să intre în memoria colectivă ca atare.
credit foto Volker Vornehm
Dispariții ține loc de manual de istorie orală, sau, dacă vreți, de memorii scrise la persoana I. Despre drama sașilor în timpul regimului comunist s-a vorbit prea puțin. Mai multe știm despre tragedia evreilor, care și-au cumpărat libertatea cu sume colosale de bani și cu prețul unui abandon definitiv a tot ceea ce intră generic la „moștenire de familie Așa se face că tablouri valoroase, bijuterii purtate de multe generații de femei, cărți prețioase au intrat în posesia statului, doar pentru că stăpânii de drept ale tuturor acestor obiecte și-au dorit prea mult să ajungă în Israel, să iasă de sub aripa a-tot-acaparatoare a statului, dar mai cu seamă să lase în urmă un regim politic extremist, care lăsa frâu liber xenofobiei și antisemitismului. Elise Wilk în Dispariții mută accentul pe familie, o familie de sași, trei generații care încearcă să treacă peste traumele războiului și să înțeleagă ce li se întâmplă în anii cei mai grei ai regimului comunist. Cele trei actrițe și cei trei actori fac schimb de personaje, astfel încât în fiecare dintre cele trei părți ale spectacolului compun și recompun un univers familial care, prin imixtiunea statului și a organelor de opresiune ale acestuia, ajunge să semene perfect cu un adevărat spațiu concentraționar. Dramele familiale ajung să aibă proporții dramatice de-a dreptul, micile bucurii se pierd în neant, tocmai pentru că niciunul nu mai reușește să se bucure cu adevărat, Crăciunul se transformă într-o sărbătoare a urii și spaimei etc. Lipsa intimității și senzația că ești ascultat și urmărit tot timpul sunt redate în plan scenografic cu ajutorul unei scenografii pe cât de simplă, pe atât de eficientă: spațiu gol, vopsit într-o singură culoare, un bej neutru; micile elemente de decor contrapunctează în momente-cheie, astfel încât să fixeze mai bine momentul dramatic. Masa – masa la care se săvârșea ritualul mesei în zilele de duminică sau în cele de sărbătoare – pare supradimensionată, aproape uriașă, prin opoziție directă, nemediată, cu restul scenei. În jurul mesei, membrii familiei se așază ca și cum ar fi pe picior de plecare, aproape niciodată relaxați, stau ca pe arcuri și, rareori, dau senzația unui abandon total, dar doar pentru foarte scurte momente. Gesturi fracturate, priviri sugestive, dialoguri suspendate, din toate acestea se compune o atmosferă glacială, membrii familiei fie nu mai știu să comunice firesc, fie nu mai au răbdare, fie sunt atât de conștienți de faptul că sunt urmăriți și ascultați, încât înțepenesc în poziții nefirești. Ce e interesant este faptul că spectacolul începe cu momentul 1989 și nu cu anii celui de-al doilea război mondial, semn că dramele generate de traiul sub un regim al terorii sunt semnificativ mai greu de surmontat decât micile drame ale primei generații din familie. Racursiul în trecut e semn de refugiu (din prezent), de nevoie de supraviețuire cu orice preț. La nivel scenografic, Cristian Ban a accentuat drama prin micile schimbări de decor care ajută la delimitarea momentelor și scenelor ca atare: unul dintre cei trei bărbați face să curgă ninsoarea, perdelele se trag sau se strâng la fiecare schimbare de plan narativ, toți cei șase aduc și scot din scenă elementele mobile (masa, scaunele, brazii de plastic etc.).
credit foto – Volker Vornehm
Montat în cheie comică, pe alocuri umorul salvează de la extincție personajele, Dispariții se transformă într-un moment de reflecție, care altfel ar fi devenit copleșitor de-a dreptul. Se râde în hohote, cu lacrimi în multe momente ale reprezentații, alteori spectatorii se trezesc zâmbind amar sau nostalgic, semn că resimt puternic drama familiei, înțeleg profunzimea tragediei, dar distanța pusă de regizor intenționat între personaje și spectatori ajută la o mai bună înțelegere a celor narate. Cel de-al patrulea perete există, chiar dacă e invizibil și este absolut necesar, tocmai pentru ca drama să fie percepută în profunzimea ei. O familie aproape distrusă de un regim totalitar aberant și care reușește să meargă mai departe plătind tribut greu.
Excelent aleasă distribuția, cele trei perechi de actori își asumă, pe rând, vârste și situații dintre cele mai diferite, intră și ies din roluri și momente cu viteze uluitoare pe alocuri. Costumele devin funcționale, până într-acolo încât devin personaje în sine. Nonculoarea aleasă pentru mai toate piesele de costum completează atmosfera firesc; ștergerea identității a fost unul din visurile dictaturii comuniste, așa se explică și opoziția dintre gest și costum. Pe cât de șterse sunt costumele, pe atât de expresive personajele. Remarcabile cu adevărat multe din momente, doar pentru că Ban a lucrat pe detaliu și finețe, dând tușa necesară momentelor-cheie, cum ar fi cel cu mărturisirea turnătorului la securitate.
credit foto Volker Vornehm
Un spectacol care vine să facă dreptate celor plecați, celor dispăruți; odată ieșiți din țară (morți sau vii, nu mai contează) interdicția de a vorbi despre ei avea statut de lege: ca să supraviețuiești trebuia să uiți, să faci uitate amintiri prețioase și să ascunzi în cotloanele memoriei oameni prețioși. Un spectacol care invită la reflecții profunde asupra a ceea ce suntem și cât din ceea ce suntem le datorăm lor, celor dispăruți; un spectacol construit pe un umor solid și de bună calitate, fără de care niciunul dintre efectele scontate nu s-ar fi putut obține. Da, poți să râzi cu gura până la urechi, să asiști la scene de un ridicol sublim, dar în același timp să verși o lacrimă pentru cei plecați. În numele dispăruților, să mărturisim adevărul. Așa cum a fost! Așa cum s-a întâmplat!
Dispariții – Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe
Textul – Elise Wilk
Scenografia – Irina Chirilă
Animații – Ordog Gyarfas Agota
Regia – Cristian Ban
Distribuția: Elena Popa, Anca Pitaru, Mădălina Mușat, Sebastian Marina, Costi Apostol, Iulian Trăistaru
