Fresca unui secol – povestea merge mai departe

Isabel Allende este o scriitoare profesionistă, în sensul că doar asta face, de ani buni de zile. Cu moștenire de familie pe care n-a ignorat-o și cu o poveste personală care i-a slujit drept fundament pentru multe dintre cărțile scrise de ea, Isabel Allende are un ritual de la care nu se abate: într-o anumită zi din an, de la început de an, ea începe să scrie la noul roman. Ritualul face parte din viața ei, semn că nu se dezice de rădăcini, ci încearcă să înțeleagă și mai bine ce i-au lăsat drept zestre generațiile de până la ea. Tragedia a schimbat multe din viețile celor care-i alcătuiesc familia, dar nici ea n-a fost ocolită deloc de dramă (se știe că unul din primele romane poartă numele fiicei ei, moartă la o vârstă când alții abia încep să trăiască la modul propriu, răpusă de o boală incurabilă, perfidă), dar ce e de admirat la ea este felul cum a reușit să dea sens tuturor celor ce i s-au întâmplat. Violeta are la final o pagină de mulțumiri, de unde se deduce și cum de-i reușește să scrie ritmic, fără să se abată de la un program de lansări și promovări ale cărților ei; un scriitor profesionist, cum e Isabel Allende, are în spatele ei (asemenea sportivilor de performanță) o echipă întreagă de oameni care fac cercetarea și documentarea, care fișează cu minuțiozitate evenimente și fapte disparate, astfel încât procesul creator propriu-zis este mult facilitat, ba chiar și stimulat continuu de discuțiile pe care scriitoarea le are cu ei. Parafrazând, putem spune că romanele lui Isabel Allende sunt romanele scrise de I.A. și toți oamenii ei.

Violeta este întoarcerea la origini, din toate punctele de vedere. Un arc peste timp, un roman scris în stilul celor care au consacrat-o acum mulți ani. O întoarcere la celebrul ei stil, dar revenirea nu e niciodată simplă și aproape niciodată identică. Isabel Allende s-a maturizat, a câștigat profunzime, își privește personajele din foarte multe unghiuri de vedere, astfel încât le acordă șansă să crească sub ochii cititorilor, le adaugă mereu calități sau defecte, dar fără ca în tot acest proces (literar) să se piardă ceva din autenticitate, din credibilitate. Departe de realismul magic, și totuși atât de aproape, stilul lui Allende e dificil de încadrat din punct de vedere stilistic, semn că ei prea puțin îi pasă de acest aspect. Pe ea altceva o interesează: trama, cum intră și ies din poveste oameni, cine e vocea (sau cine sunt vocile) și cât de autentică este aceasta. Cu un respect pentru rădăcini, dar fără pic de nostalgie, Allende reușește să imprime nota de unicitate scriiturii ei. În Violeta secolul cuprins între epidemia de gripă spaniolă și pandemia de coronavirus este secolul unui singur personaj. Nota de comercial este bine pusă în slujba construcției romanești: Violeta, personajul, trece în revistă, fără accente de ridicol, ci cu o notă de firesc, toate fenomenele și procesele sociale care au contribuit la transformările ireversibile caracteristice acestei perioade.

Cel de-al doilea război mondial, fascinația oamenilor pentru regimurile politice extremiste (de stânga sau de dreapta), mișcările sociale foarte prezente și foarte agresive în anumite momente (feminismul, aderența pentru socialism, mișcarea flower-power, consumul de droguri văzut ca un viciu tolerat, protestele muncitorești etc.) la care se adaugă cataclismele naturale (cutremurul devastator) sunt aduse la nivel de poveste a Violetei sub formă de praguri de maturizare sau de praguri de trecere dintr-o etapă a vieții în alta. Nimic nu-i este indiferent Violetei, cea aflată la vârsta trecerii în lumea de dincolo, dar ce este cu adevărat important la acest roman este lipsa de accent. Isabel Allende se ferește să pledeze pro sau contra pentru un eveniment social sau altul, se rezumă la a le aduce în fața cititorilor, semn că pe ea o interesează înțelegerea, mai puțin judecata de valoare. De fapt, ce face ea în Violeta e un fel de protest literar vizavi de toate rețetele de succes încercate de unii sau alții dintre scriitorii momentului: mișcarea lgbt+ nu s-a născut din nimic și peste noapte, feministele care astăzi sunt foarte vocale și extrem de agresive au avut modele celebre în antecesoarele lor (unele dintre ele mult mai cunoscute și, în aceiași măsură, mult mai puțin violente decât multe dintre cele care astăzi încearcă să pună monopol pe mișcarea feministă în sine), rolul Bisericii ca instituție și ca prezență constantă în viața socială a unei comunității era o problemă de interese social și la început de secol XX, nu doar astăzi, când mulți (prea mulți, aș spune eu) încearcă să se dezică de dimensiunea spirituală a existenței umane) etc.

Violeta este despre relația de putere, despre relațiile umane în general, despre iubiri eșuate și maturizări întârziate, despre asumarea greșelilor și încercările tinereții transformate în reușite ale maturității. Toți oamenii care-i ies în cale ei, Violetei, care o însoțesc în viață niște ani (unii mai mulți, alții foarte puțini) sunt autentici, reali, îi vedem printre noi, cu condiția să vrem să-i vedem: protestul lui Isabel Allende de a ieși din spațiul virtual pentru a ne recupera propriile istorii personale. O obligație morală față de strămoșii noștri, față de cei care au contribuit la ceea ce suntem astăzi. Cultivarea toleranței, îndemnul la a cunoaște, a cerceta, apelul la judecată doar în anumite momente, despre toate acestea este vorba în povestea Violetei. Despre asta trebuie să vorbim celor care vin după noi, despre ai noștri, despre ei, cei care au avut viețile lor, mai mult sau mai puțin interesante sau ieșite din comun. De aceea alter ego-ul Violetei este Camilo, nepotul care sfidează toate pronosticurile și ajunge… preot. Camilo apare în viața bunicii după ce generația descendenților direcți (fiica, Nieves, o combinație unică de tare și calități și fiul, Juan Martín, nici el lipsit de încercări, dar pe care le biruiește, ajungând ca în final să aibă propria lui familie, dar departe de locurile natale) pare că a apărut pentru a-i da voie cât mai repede lui Camilo să se afirme. De aceea, pentru mine, cel mai important personaj principal este Camilo, căci el dă sens vieții Violetei. Pentru el Violeta renaște și o ia de zero, la o vârstă când alții se pregătesc să moară. Etapele vieții ei sunt etapele viitoarei vieți, a lui Camilo, care până la un punct, repetă greșelile mamei și tatălui, ba chiar și pe ale bunicii, numai că ceva sau cineva îl salvează într-un moment crucial: credința!

Surghiunul, Pasiunea, Absenții și Renașterea sunt cele patru părți ale romanului, dacă vreți similare etapelor vieții unui om, numai că pentru Violeta fiecare etapă a fost marcată de o influență specială, fie el un om, fie un eveniment social și/sau natural (mișcări sociale, războaie, greve etc.). Nu ierarhizează aceste influențe, ci doar le adună într-o singură ramă, le așază astfel încât cititorului să-i fie clar că nu există niciodată o relație simplă de tip cauză – efect, ci mai degrabă un cumul de factori, greu de controlat. Originalitatea romanului este dată și din felul cum scriitoarea combină ficțiunea cu nonficțiunea; canvasul poveștii este dat de drama emigranților din Chile (țara ei de origine, al cărei nume nu apare nicăieri în carte, dar toate dovezile duc la această concluzie) și a regimurilor politice nefaste, care au forțat o bună parte din populație să ia calea exilului. Peste această realitate, crudă, pe care nu a cosmetizat-o deloc, se suprapune ficțiunea, povestea romanescă, astfel încât Violeta și tot neamul ei, ba chiar și băștinașii care au adoptat-o și ajutat-o până la sfârșitul vieții își găsesc locul în acest cadru în cel mai firesc mod cu putință. De ce nu ne putem dezice de ai noștri, de ce violența familială trebuie eradicată cu totul, cum să facem să stimulăm dialogul cu ai noștri, cum să nu repetăm greșelile lor, iată doar câteva dintre motivele care completează toate cele scrise mai sus; se înțelege, deci, de ce recomandăm volumul oricărui cititor dornic să citească un roman foarte bine scris, dar și o poveste specială.

Volum recomandat de Bookhub.ro.

Violeta de Isabel Allende