Despre cultura națională – când festivismul nu mai lasă nicio șansă patriotismului

Nu, nu confund patriotismul cu naționalismul și nici nu încurajez manifestările patriotarde. Este nevoie de o zi a culturii naționale? Întrebarea rămâne deschisă, pentru că orice ar fi, românii au o problemă cu celebrările și comemorările, reminiscențele regimului comunist se resimt, iată, și la peste 30 de ani de la schimbarea puterii în stat. E complicat să ceri cumpătare, discernământ sau obiectivitate celor care fie îl idolatrizează pe Eminescu – pentru aceștia, poetul e de mult icoană sau statuie, orice dimensiune umană a dispărut definitiv în ceața minții sau negura vremurilor -, fie se raportează la valorile naționale ca la un set intangibil de concepte despre care n-ai voie să spui decât de bine (de schimbarea ierarhiei acestora nici vorbă, evident).

Ziua lui Eminescu pare că nu se împacă deloc cu Ziua Culturii Naționale; profesorii de limba română și filologii se concentrează pe „revizitarea” poeziei acestuia, ceilalți oameni de cultură pe partea de istorie a culturii naționale, prilej mai bun pentru o paradă de cunoștințe și credințe personale nici că se poate. Anul acesta Ziua Culturii Naționale a venit la pachet cu multe, multe sfaturi, venite din partea celor care activează în diverse sectoare culturale. Da, am folosit intenționat expresia, deși mie îmi displace profund, dar am regăsit-o în mesajele acestora. Dincolo de faptul că în mai toate îndemnurile găsești indusă ideea că altcineva trebuie să facă ceva – corolarul fiind „eu fac destule sau am făcut destule” – e imposibil să nu sesizezi felul cum se raportează toți acești oameni (profesioniști, dacă vreți) la ceea ce se numește generic „cultură națională”: cultura română este (o cultură) minoritară, nici măcar mică, cu alte cuvinte o cultură care trebuie cel mult conservată, nicidecum dezvoltată, despre afirmarea acesteia vorbim, evident, altădată. Nu în ultimul rând, a se observa baleierea între o poziție sau alta – când suntem de partea clasicilor (dacă nu acum, atunci când?), când îi disprețuim și ne raportăm la ei ca la dinozauri buni de studiat în laboratoare(le minții).

Imaginile care ilustrează articolul sunt și ele dovezi ale pledoariei pentru o cultură națională românească. Evident, despre estetică, bun gust și cum se face un afiș bun putem vorbi mult și bine, dar tare mă tem că nu se vor schimba prea curând mentalitățile.

*

Oltița Cîntec: „Mă tem că de Ziua Culturii Naționale sărbătorim Blue Monday. E o coincidență să se nimerească 15 ianuarie într-o zi de luni care, la nivel european, e considerată cea mai tristă zi din calendar. E o glumă. Sau poate că nu. Cred c-ar trebui să sărbătorim printr-un îndemn la luciditate din partea decidenților, printr-un îndemn la solidaritatea breslei, care ar putea fi mai vocală, la stimularea dimensiunii combative care caracterizează artiștii, printr-un îndemn la stabilitate, echilibru și predictibilitate, pentru că în cultura română lucrurile astea lipsesc, sînt carențe care fac destul de dificilă activitatea curentă la nivel instituțional.” (Timpul prezent – Oltița Cîntec, critic de teatru: „Mă tem că de Ziua Culturii Naționale sărbătorim Blue Monday” | PODCAST)

*

De ziua culturii naționale, am o dorință. Sau mai multe cumulate: să existe cât mai multe teatre care sa creeze programe dedicate dramaturgilor și dramaturgelor contemporane: rezidențe de creație pentru autoare și autori, burse de cercetare și documentare dramaturgică, cadre care să permită unui text să fie dezvoltat în mai multe etape, întâlniri și dezbateri axate pe o temă cercetată în mai multe texte actuale, spectacole-lectură, experimente dramaturgice etc. Un dramaturg/o dramaturgă învață enorm din lucrul la scenă, din procesul de colaborare intensă cu echipa de creație. De-asta cred că o deschidere reală a teatrelor spre contexte de dezvoltare dramaturgică, ar face un mare bine unui climat fresh al inovației teatrale. (Mihaela Michailov, postare pe Facebook)

*

„Nu din lucrurile mari sau din clișee vom recupera cu adevărat relația noastră cu ceea ce conține mod viu, autentic cultura. Sigur că dă bine, sigur că trebuie făcute, dar poate că în același timp trebuie să recuperăm această relație. E un lucru minuțios care trebuie făcut permanent, nu numai de Ziua Culturii.(…) Trebuie să vedem cum putem aduce clasicii spre noi, cum putem reface firele nu numai prin niște plasări în manuale, care presupun obligativitatea. Adevărata șansă este să luăm textele și să le aducem «acum», pentru că una dintre marile calități ale clasicilor este de a fi actuali permanent. Așa se poate rupe distanța asta între ceea ce pare mare, statuar, de neatins, de nediscutat, doar de acceptat, de înghițit și noi. Și totul devine apropriat, devine al tău ca cititor, consumator de cultură. Această apropiere ar duce la intimitate.” (Svetlana Cârstean, în Orașul Vorbește. „La urma urmei, pentru ce e cultura?”)

ZIUA CULTURII NAȚIONALE a început foarte dimineață pentru mine și elevii mei. A fost momentul să citim și să ne bucurăm de limpezimea ideilor din „Scrisoarea I”, „Glossă” și „Odă (în metru antic)”. Am avut multe momente de descoperire, de aprobare, de mirare, reflectând de ce „Viitorul și trecutul sunt a lumii două fețe”, cum lumea încearcă să te includă permanent în felurite jocuri, dar mai ales că „Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate/, Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate.” L-am ascultat peste timp pe poet: „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei înălţam visători la steaua/ Singurătăţii.”

A urmat la prânz vizita la TEATRUL NOTTARA și întâlnirea cu doamna Adriana Moca și colegii dumneaei. Am fost provocați cu incursiuni în viața artistului, cu amintiri despre Eminescu, cu recitări și problematizări, ocazie pentru care le mulțumim gazdelor.

CONCLUZIILE noastre au fost:

⁠ ⁠Oricât de dorită și de meritorie, reușita școlară exemplară nu pare a fi semn de genialitate. Lipsește acel ceva din cocktail care te face să ieși din tipare, să îndrăznești, să vezi lucrurile diferit și să ai consistența intelectuală și morală de a urca treapta genialității. Desigur, în cele mai multe cazuri, este o promisiune, nicidecum o certitudine ????. Dar au reușit să o dovedească destui, precum Eminescu, Arghezi, Mircea Eliade etc.

⁠ ⁠„Unde-i dragoste puține, lesne-i a găsi pricină.” sau „Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”, cam așa se poate explica portretul pe care Mite Kremnitz îl face poetului român. În oglindă, cât de frumoasă, pătimașă, profundă este dragostea pe care Mihai Eminescu și Veronica Micle și-au purtat-o printre ani!

⁠ ⁠Este neprețuit îndemnul doamnei Adriana Moca de a plasa curiozitatea, dorința vie de cunoaștere, în centrul vieții noastre, fără a uita să-i adăugăm perseverență, curaj, bucurie, încredere, voință de cremene.❤️

⁠ ⁠Indiferent ce reacție provoacă Mihai Eminescu, cum și din ce unghi încercăm sau reușim să îl privim, este extraordinar că putem și dorim să vorbim despre el ca despre patria noastră.

⁠ ⁠Alegerea unor copii de clasa a XII-a de a merge la o acțiune la Teatrul Nottara și de a participa la o acțiune dedicată lui Eminescu este marea bucurie a zilei. Câtă vreme mai avem astfel de răspunsuri, lumea noastră nu este complet pierdută. Eu mă bucur cu adevărat și lor le mulțumesc în primul rând. 12G (Delia-Monica Georgescu, postare pe Facebook)

*******

Când oamenii devin „tezaure naționale vii”

Salvgardare, cei din generația mea n-au cum să nu zâmbească amar când citesc acest cuvânt. era atât de des folosit în documentele de partid în timpul regimului ceaușist, încât nu mi-a venit să cred când l-am regăsit pe un site oficial, dedicat culturii românești. Despre formularea nefericită „tezaure naționale vii” nici nu mai pomenesc. Dar uitați-vă pe lista cu oamenii care intră în această categorie, a tezaurelor, abia acolo începe cu adevărat tragedia.

„Meșterul popular Nicolae Bacea este un renumit cojocar de pe Valea Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud, care lucrează în această meserie de peste 65 de ani, de la vârsta de 15 ani, când a realizat primul său pieptar din piele naturală, pe care ulterior l-a cusut și brodat manual cu modele artistice locale, învățate de la înaintașii săi, respectând forma, cromatica și ornamentica specifică zonei.

Atelierul său din localitatea Tureac, județul Bistrița-Năsăud, prezintă o veritabilă poveste de viață. O poveste autentică despre cum se poate trăi și munci în domeniul cojocăritului ca meșteșug tradițional, care datorită măiestriei sale a fost ridicat la nivel de artă. Acest drum al său în domeniul

cojocăriei l-a ajutat să-și găsească un rost în această lume a satului românesc, căruia a știut întotdeauna să-i valorifice frumusețea și rădăcinile. Povestea care se ascunde în spatele produselor sale meșteșugărești, face trimitere în primul rând la valori umane care îl caracterizează pe cojocarul

Nicolae Bacea, precum: credință, bunătate, iubire față de semeni, răbdare și comuniune cu natura în mijlocul căreia a trăit și a încercat cu sfințenie să-și desfășoare îndelunga sa activitate.

De-a lungul anilor a participat la numeroase târguri meșteșugărești, expoziții de artă populară județene, naționale și internaționale întotdeauna fiind apreciat pentru arta sa care era recunoscută imediat pentru frumusețea, valoarea și autenticitatea realizării obiectelor de port național, precum: pieptare, cojoace, curele, căciuli și mănuși, toate din piele naturală cu broderie realizată exclusiv manual cu multă migală, răbdare și înnăscut talent.”

Găsiți aici toate numele propuse a intra în galeria „tezaurelor naționale vii” pentru anul 2023.

***

Un fel de bonus, sau despre cum ar trebui scrisă o sinteză.

O bucurie articolul lui Edward Sava, de o luciditate rarisimă, însoțită de o documentare la fața locului – este evident că a vizitat cel puțin una din expozițiile dedicate artistului plastic – dar și de una clasică, mă refer evident la lecturile sedimentate în timp. Vezi cu ochii minții expozițiile, dar în același timp, te provoacă să cauți detalii despre viața și opera lui Picasso, să te duci la studiile născute de o activitate artistică pe cât de bogată, pe atât de amalgamată.

Sărbătorirea unuia dintre coloșii artei secolului al XX-lea a fost marcată de momente delicate de „echilibristică“, în condițiile în care disocierea dintre omul Picasso și creatorul a cărui evoluție artistică este indisolubil legată de femeile pe care le-a iubit este foarte dificilă. Mai ales în Statele Unite, ca o consecință a mișcării „me too“, o parte importantă a societății vede creațiile artistice prin prisma relațiilor sociale, în general, și a raporturilor bărbați-femei, în particular, așa cum există astăzi, și nu acum o sută de ani. Drept urmare, Pablo Picasso a devenit un fel de persona non grata. Mulți cred că, indiferent de meritele sale, un artist misogin, acuzat de violențe psihice și fizice împotriva muzelor sale, nu trebuie defel sărbătorit. Dimpotrivă̆, acele opere considerate a avea un caracter sexist – toate acele violuri închipuite sau nu, toți acei minotauri cu ochi înroșiți doritori de trupuri tinere și neprihănite – trebuie scoase de pe simeze, trebuie să fie „anulate“… Mai mult, dincolo de modul oribil în care și-a tratat multele iubite, un caracter dominator, narcisic și infidel a avut și alte atitudini reprobabile. Detractorii săi subliniază, de exemplu, contrastul dintre reputația de activist pe care i-au conferit-o Guernica și prietenii săi comuniști, și realitatea din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial când a evitat să se implice și a cultivat prietenii în ambele tabere, refuzând să semneze o petiție pentru eliberarea poetului Max Jacob, prietenul său
devotat de patruzeci de ani.

Adevărul este că reluctanța de a-l celebra pe Picasso la 50 de ani de la dispariție pare ciudată în condițiile în care acesta a fost mereu în conștiința publică. În timpul vieții, a fost o adevărată „stea“ urmărită de paparazzi oriunde se ducea, de la plajă, la coride. După dispariția sa, în imposibilitatea de a concepe o retrospectivă cât de cât cuprinzătoare a imensei sale moșteniri, numeroase manifestări au fost dedicate an de an unor aspecte particulare ale artei sale: subiecte predilecte, perioade ceatoare, materiale și tehnici pe care le-a folosit, artiști – contemporani sau de mult cufundați în istorie – cu care a interacționat… Acum însă, perspectiva pare că s-a schimbat. Inclusiv din punct de vedere critic, se pune tot mai mult accentul pe „împrumuturile“ sale lipsite de jenă – de la Braque, Matisse etc. –, decât pe caracterul mereu inovativ, inconfundabil al artei sale. (Edward Sava, 50 de ani de la moarte. Picasso sub semnul corectitudinii politice, în România Literară, nr. 3/19 ianuarie 2024)