On the couch este moto-ul ediției 18 a Festivalului SoNoRo. Ciudat, când atingi pragul tinereții și ești plin de elan, să fii invitat să stai pe canapea! Oare de ce să faci asta? Poate pentru că până acum n-ai făcut-o? Sau pentru că de acolo și din poziția „relaxat” sunetele capătă altă valoare? Asculți și reasculți altfel muzicile create în alte orizonturi temporale și în spații geografice atât de diverse? De fapt, echipa festivalului a avut altă ideea în minte: emoția se trăiește altfel în intimitate. Trăim vremuri în care intimitatea a devenit indecent de absentă din viețile noastre cotidiene. Ne este frică să ne asumăm propriile emoții și, mai mult, nu înțelegem de ce emoția are nevoie de singurătate, de intimitate și de un loc anume unde judecata să fie absentă și firescul să fie câștigător.
În fapt, echipa SoNoRo a plecat de la o realitate cât se poate de concretă: în secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, Viena n-a fost doar patria muzicii, ci și locul unde psihanaliza s-a dezvoltat exponențial, astfel încât numărul canapelelor pe care oamenii erau invitați să se relaxeze cu scop terapeutic a crescut și el. Legătura dintre cele două domenii există, n-a fost inventată de Răzvan Popovici și echipa sa, după cum nici emoțiile n-au fost scoase în evidență doar pentru a folosi drept pretext pentru o ediție de festival muzical. Nu există activitate umană fără implicare emoțională, cu alte cuvinte fără o raportare de genul „îmi place/nu-mi place”. Riscul să nu-ți placă ceva nu este nici distructiv, nici nociv, ci înainte de orice este sursă de cunoaștere. Implicarea emoțională într-o audiție muzicală nu doar că ne diferențiază definitiv de roboți sau ființe bionice, ci ne ajută să ne cunoaștem mai bine, aflăm ceva nou despre noi înșine prin intermediul muzicii și cu ajutorul acesteia.
Zemlinsky, Mahler, Kreisler, von Webern și Beethoven sunt nume de muzicieni. Unii foarte „populari”, cunoscuți, dar nu și neapărat ascultați (să fim serioși, nu cred că Mahler e prima alegere în rândul melomanilor atunci când vine vorba de a o alegere de program de audiții, alții aproape deloc cunoscuți, cum e cazul lui Anton von Webern (1883 – 1945), pentru mine, cel puțin. Programul concertului de sâmbătă seara a fost alcătuit din lucrări ale acestor compozitori. Poate că aici rezidă unul din motivele pentru care Sala Radio n-a fost plină, pentru că lucrările celor cinci compozitori nu sunt chiar la îndemâna oricărui ascultător, chiar dacă tot ceea ce s-a cântat a fost sursă de emoții pure și au stat la baza unor explorări interioare dificil de gestionat pe alocuri.
Clémence de Forceville (vioară), Aylen Pritchin (vioară), Erik Schumann (vioară), Răzvan Popovici (violă), Justus Grimm (violoncel), Tim Park (violoncel), Valentin Răduțiu (violoncel), Diana Ketler (pian), Aurelia Vișovan (pian) și Thorsten Johanns (clarinet) au urcat pe scena Sălii Radio în diverse combinații și au reușit să smulgă aplauze spectatorilor, în ciuda unor mici dificultăți (cum a fost cel cu ruperea corzii violei lui Răzvan Popovici). Duete foarte bine sudate, trio-ul a funcționat și el, dar cvintetul de coarde, cel care a și cântat Sonata Kreutzer a fost impresionant cu adevărat. Pe Thorsten Johanns n-ai cum să-l uiți pentru că are o mimică facială extrem de sugestivă și e printre puținii clarinetiști care n-are stare să rămână pe scaun în timp ce cântă, în schimb pe Valentin Răduțiu îl remarci tocmai pentru că lasă foarte puțin să se vadă; chiar dacă el devine una cu instrumentul său, cei din sală rămân agățați de mâinile sale care fac magie și care par că se desprind de corp, doar pentru a căpăta și mai multă libertate. Un excelent violoncelist, care știe să dea nuanțele potrivite fiecărui moment și pe care ar trebui să-l vedem mai des pe scenele românești. Despre cele două pianiste ar fi mult de povestit, pe cât de diferite temperamental, pe atât de bine pregătite. Diana Ketler și Aurelia Vișovan vin din școli de muzică diferite și par că nu au prea multe în comun, cu toate acestea ambele au rezonat perfect atât cu partenerii de scenă, cât și cu muzica pe care au avut-o de interpretat. Li s-a potrivit mănușă Viena și atmosfera ei muzicală de început de secol XX, o muzică pe care o stăpânesc foarte bine ambele, au înțeles-o până în cele mai mici detalii. Despre viori, iarăși, numai de bine, dar n-am cum să nu-l pomenesc pe Răzvan Popovici, sufletul festivalului și coordonatorul cvintetului, cel care a știut să treacă cu bine peste momentul dificil al ruperii unei corzi; la revenirea cvintetului pe scenă se simțea o oarecare tensiune în gesturile lui, dar pe măsură ce cânta s-a lăsat purtat de energia colegilor și a muzicii și a reușit să termine cu brio concertul. Așa se face că mi-am dat seama că nu reușesc să-mi aduc aminte când am ascultat ultima oară integral Sonata Kreutzer a lui Beethoven.
Un concert pus sub semnul emoțiilor, din care n-au lipsit nici măcar emoțiile negative, dar care s-a remarcat nu doar prin seriozitatea muzicienilor, cât mai ales prin capacitatea acestora de a pune emoțiile în slujba muzicii și a comunicării autentice cu publicul. Să începi un concert cu Mahler și să-l închei cu Beethoven e un risc, pe care toți soliștii serii și l-au asumat integral. În loc de încheiere: am ascultat cu ochii închiși multe părți ale serii, dar de cele mai multe ori am rămas cu privirea agățată de florile uriașe care înconjurau canapeaua așezată strategic într-o parte a scenei. Flori care mă trimiteau cu gândul la atmosfera filmelor SF, dar și la hățișul emoțiilor pe care le trăim de-a lungul unei zile. Poate că așa și trebuie să fie: să rămânem preț de câteva momente blocați în noianul de emoții și sentimente pe care le trăim la un moment dat.
***
Programul serii
Minunatul oraș Viena
Alexander von Zemlinsky (1871 – 1942)
Trio cu clarinet în Re minor, op.3
Gustav Mahler (1860 – 1911)
Adagietto din Simfonia a V-a, pentru pian solo
Fritz Kreisler (1875 – 1962)
Mic Marș Vienez și Rondino pentru vioară și pian
Anton von Webern (1883 – 1945)
Trei Piese Scurte, op. 11, pentru violoncel și pian
Ludwig van Beethoven (1770 – 1827)
Sonata Kreutzer în La major, op. 47, aranjament pentru cvintet de coarde
Muzicieni
Clémence de Forceville (vioară), Aylen Pritchin (vioară), Erik Schumann (vioară), Răzvan Popovici (violă), Justus Grimm (violoncel), Tim Park (violoncel), Valentin Răduțiu (violoncel), Diana Ketler (pian), Aurelia Vișovan (pian), Thorsten Johanns (clarinet)
*
Festivalul SoNoRo 2023, ediția a XVIII-a
Prin tema din acest an, On the Couch, vă propunem o călătorie în intimitatea emoțiilor umane. Este cunoscut faptul că terapia prin muzică poate fi unul dintre cele mai eficiente tratamente pentru vindecarea corpului și al sufletului, așa că vă invităm pe o canapea imaginară, să ascultați cum muzica se transformă în liniște. Inspirația pentru tema acestei ediții are rădăcini în Viena – orașul genialilor Mozart, Brahms, Beethoven, Schubert, Zemlinsky, Webern sau Schönberg. Tot acolo, disciplinele psihanalitice au înflorit. Acum știm că atât arta, cât și știința sunt instrumentele care ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine și relațiile noastre cu lumea exterioară. Să pornim, așadar, în călătoria către noi înșine, cu muzica în calitate de terapeut. Vă promitem că va fi fascinant!
