La ultima vizită în Cluj-Napoca, cu o lună înainte de declanșarea stării de urgență, am găsit absolut întâmplător cartea într-un din librăriile din centru. Mi-a atras atenția cuvântul „atitudine”. Crelația acestuia cu norma spune ceva celor care se ocupă cu științele sociale, dar recunosc că subtitlul m-a făcut să cumpăr cartea. Îmi doream de multă vreme să citesc un studiu exhaustiv despre lumea artelor plastice contemporane, dar scris de cineva din interior, bun cunoscător al fenomenului. Și iată că, pe neașteptate, dorința mi s-a îndeplinit. Beti Žerovc „este istoric și teoretician al artei, cu doctorat în istoria artei la Facultatea de Arte din cadrul Universității Ljubljana, unde predă istoria artei slovene de la 1800 pînă în prezent și istoria expozițiilor. Ariile ei de cercetare sînt artele vizuale și sistemul artistic începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea cu focus pe rolul acestora în societate. În ultimii zece ani, cercetarea ei s-a concentrat în special pe fenomenul curatorului de artă contemporană și pe expoziția de artă contemporană ca mediu.” (sursa: http://www.idea.ro/editura/ro/cnd-atitudinile-devin-norm-curatorul-contemporan-i-arta-instituional-d190.html)
În ultimii zeci de ani, nu cred să fi existat călătorie în România în care să nu fi inclus în activitățile cotidiene cel puțin o vizită la un muzeu sau la o galerie de artă. Așa se face că am ajuns să am o imagine de ansamblu despre muzeele de artă din România, despre ce colecții reprezentative au, despre cum sunt organizate sau cât de primitoare sunt. Aici este loc pentru o discuție întreagă cu privire la izolarea lor și absența unui circuit cultural, nu despre asta vreau să vorbeasc aici, dar ar merita menționat faptul că am reușit să-mi fac o idee despre cât de absentă este viața din aceste spații culturale. N-am văzut niciodată puzderie de vizitatori, cu excepția autocarelor parcate în fața MNAR (rareori sau absolut întâmplător am văzut autocare parcate în fața unui muzeu de artă de prin țară). Cea mai plăcută surpriză pentru mine a fost și va rămâne vizita la Muzeul de Artă Comparată al lui Maixm Dumitraș, din Sîngeorz-Băi, un muzeu de autor, viu și cât se poate de bine organizat, cu un circuitfoarte bine gândit și cu adevărat reprezentativ pentru arta contemporană românească. E unul din locurile în care ideea de muzeu, așa cum îl văd eu, prinde contur și mă face să cred că se poate multiplica ideea, cu condiția să se și dorească acest lucru.
„Pentru mine, dacă faci ceva extrem de implicat în viața de zi cu zi, cum e politică sau ceva asemănător, fie e propagandă, fie e o capodoperă, dar atunci nu mai e propagandă;a devenit o capodoperă pentru eternitate, fărăun fundal politic. Dacă luăm Guernica, de exemplu, e o lucrare fabuloasă, iar astăzi este una dintre așa-zisele cele mai bune opere ale secolului al XX-lea. Dar pentru majoritatea oamenilor, chiar pentru cunoscătorii de artă, cînd spun Guernica, spun „Ah da, celebra lucrare a lui Picasso din 1937 etc.”, și nu, „Ah da, bombardarea de către nemți a Guernicăi înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, testatea bombelor etc.” Cine spune așa ceva? Poate oamenii din Guernica, dar publicul în general, pentru că a devenit o lucrare atît de cunoscută, încît e cunoscută per se. Deci arta politică imediată este posibilă, desigur, și poate fi interesantă, dar oscilează între a fi asta sau a fi o capodoperă.» (Interviu cu Daniel Buren, p. 81)
Din punctul de vedere al artelor plastice există trei spații culturale distincte unde acestea devin funcționale, vizibile, contribuie activ la crearea unui spațiu cultural concret: muzeul, galeria de artă și expozițiile temporare (de tip bienală). Dacă muzeul este spațiul prin excelență dedicat conservării operelor de artă și colecțiilor de artă, galeriile de artă reprezintă teoretic spații ale deschiderii, ale circulației ideilor și valorilor estetice, locurile unde se întâlnesc artiștii cu publicul (format din colecționari, dar nu neapărat). Pe același criteriu ar trebui să funcționeze și centrele culturale, ideea de hub mult promovată în ultimii ani a prins contur și la noi, numai că e departe de ceea ce ar putea să fie un astfel de spațiu. În afara artistului, cel căruia i se datorează pe fond existența acestor spații, mai există o singură persoană pe care o putem întâlni în oricare dintre aceste locuri: curatorul de artă (contemporană). Lui îi este dedicată și cartea Cînd atitudinile devin normă. Curatorul contemporan și arta instituțională, iar Beti Žerovc a reușit să facă dintr-un studiu exhaustiv, academic, întins pe mai mulți ani o adevărată pledoarie pentru arta contemporană, înainte de orice. Din punctul meu de vedere, așa trebuie să arate un studiu academic: foarte bine documentat, scris într-un limbaj contemporan, al vremurilor, dar cât se poate de academic, cu idei care se leagă în discursuri și teorii argumentate, cu studii de caz reprezentative și excelent alese, cu idei în opoziție, cu argumentări și contraargumentări coerente și nepărtinitoare. Distanțarea impusă de statutul de cercetător nu o transformă pe autoare într-o voce autoritară în domeniu, ci într-un parneter de dialog echidistant, cu ficare interviu introdus n studiu dovedind că poate cuprinde în același studiu atitudini diferite, opuse chiar, argumente contradictorii, dar născătoare de atitudini.
«Unul dintre aspectele care poate fi legat de aceste procese – unul pe care îl vom examina – este următorul: în numele democrației și egalității, arta participă activ la colonizarea noilor teritorii. Ca să fim blînzi, deși pare că în interiorul rețelei curentul curge omnidirecțional și că arta joacă un rol pivotal în asta, ceea ce transpare este, de fapt, „o colonizare blîndă a noilor piețe”, care, în efortul de a se arăta dornice de colaborare economică cu entitățile mai puternice, se lasă voluntar dominate. Nu este doar piața de artă din Vest care profită de pe urma acestei situații, implicându-se cu entuziasm; în urma instaurării cu succes a unei dominanțe globale absolute în domeniul artei contemporane, sînt și numeroși curatori, ca și alte figuri similare din lumea artei, care sînt mereu gata să îndeplinească astfel de sarcini – desigur, întotdeauna cu cele mai bune intenții. Ipoteza că rețeaua sau sistemul de artă vestic și hegemonia economiei transnaționale și a elitelor birocraticde se difuzează reciproc nu este atît de departe de adevăr.» (Beti Žerovc, p. 99)
Cînd atitudinile devin normă. Curatorul contemporan și arta instituțională este un studiu care mi-a confirmat mare parte din supozițiile personale, dar mai ales este un studiu realizat de cineva care face parte din sistem, care este parte activăa fenomenului artei contemporane și care contribuie la dinamica acesteia în spațiul social. O privire din interior care reușește să capete obiectivitate prin intermediul utilizării instrumentelor specifice unei cercetări de tip academic. Dincolo de cercetarea în arhive și de parcurgerea unui număr impresionant de studii de specialitate, autoarea a călătorit foarte mult, a intrat în contact cu artiștii contemporani, dar mai cu seamă a stat de vorbă cu câțiva dintre cei mai reprezentativi curatori de artă contemporană, dând astfel o dimensiune realistă statutului social al acestuia.
O meserie relativ nouă, protocuratorul apare undeva la final de secol XIX, care riscă să dispară deja, din cauza globalizării, dar și a marketizării excesive: obiectul de artă este supus unui proces de vânzare-cumpărare în care valoarea îi este dată nu de calitățile intrinseci, ci de cât de abil este agentul de vânzare, de cât de bună este strategia de promovare și de vânzare a obiectului în sine. Piața de artă contemporană este una foarte activă, dar și foarte eclectică din punct de vedere valoric, se știe prea bine că au atins prețuri exorbitante obiecte de artă – tablouri, sculpturi, instalații de tot felul etc. – pe care cu greu le putem încadra în categoria „obiecte de artă”.
«- Pentru mine, arta este această posibilitate. „Posibilitatea” este un cuvînt foarte important pentru mine, întrucît eu sînt de părere că de aici trebuie să începem, creînd posibilitatea. Ernst Bloch spunea că există interese în lume care neagă posibilitatea – deci „posibilitatea” rste un termen foarte politic. Posibilitatea să schimbi, să imaginezi, să speculezi, să vezi lucrurile altfel toate acestea sînt foarte importante.» (Interviu cu Charles Esche, p. 124)
Dacă va dispărea sau nu curatorul de artă din lumea artei contemporane, rămâne de văzut. Dar până atunci este bine să vedem concret ce poate el să facă, ce știe, cum ne putem folosi de cunoștițele lui și cum putem construi rețele sociale care să ajute la circulația operelor de artă contemporană, deci la valorizarea corectă din punct de vedere estetic a artiștilor. Într-o epocă în care pare că ne dezicem din ce în ce mai ușor de principiile estetice și alegem să trăim sub imperativul unui pragmatism care dezumanizează, poate că ne-ar fi de folos să vedem cine sunt cei care au făcut posibilă ideea de spațiu cultural in situ, cei care au contribuit la realizarea rețelelor de comunicare între diverși artiști contemporani și cum pot fi preluate și adaptate modelele de succes specifice unor decade diferite.
«Prezentându-și expozițiile ca evenimente de artă, curatorul are multe de cîștigat. Își consolidează dreptul de a face declarații estetice și politice, în timp ce, concomintet, își fortifică puterea de consacrare, șarmul astfel dobîndit suprapunîndu-se „charismei” ce derivă din poziția sa de „stăpîn” al expoziției, ca mecanism de legitimare care stabilește ce este artă. În cadrul unui astfeld de eveniment „consacrat”, colaborareadintre curator și artist pare și mai naturală – nu mai sîntem atît de mirați de cum a ajuns artistul să fie implicat în acest spectacol – și amîndoi primesc și o doză mare de charismă. „Interșanjabilitatea” lor și problema deschisă a paternității se conservă.» (Beti Žerovc, p. 159)
Spre deosebire de alte studii, Cînd atitudinile devin normă. Curatorul contemporan și arta instituțională mai are un mare atu, care ar trebui speculat de cât mai mulți cercetători din domeniul artelor și/sau științelor sociale – integrează artele (plastice) contemporane într-un spațiu/domeniu mult mai mare, stabilind astfel corelații și contribuind activ la ideea de transdisciplinaritate. Fluiditatea comunicării în contemporaneitate este susținută de astfel de demersuri, iar Beti Žerovc reușește să stabilească cel puți două conexiuni, dintre care cea cu lumea teatrului este cea mai evidentă/evidențiată.
„Disecarea de către regizori a proceselor lor de lucru, pentru care au folosit de obicei exemple concrete din propriile lor porducții, a scos la iveală o paletă largă și remarcabilă de niveluri și mijloace de expresie care stau la dispoziția curatorului pentru a-și transmite mesajele și ideile și care îi permit să adopte o poziție distinctă și personală, chiar și atunci cînd își bazează conținutul pe o problemă foarte restrînsă care ține de istoria artei. În același timp, cu ajutorul acestor posibilități de expresie, curatorul poate, nu mai puțin decît regizorul de teatru, să-și creeze propria poetică și propriul stil, putînd face alegeri și lua decizii foarte personale (și deci foarte caracteristice) la diverse niveluri ale implementării producției sale și poate face asta printr-o mare varietate de metode. El poate dispune de aceste numeroase metode așa cum dorește; ca regulă generală, toate îi oferă posibilități extinse de intensificare și nuanțare.” (Beti Žerovc, p. 169)
De admirat, de asemenea, talentul de a construi portrete vii, curatorii cu care a stat de vorbă devin personaje, dialogurile dintre ea și interlocutori sunt pline de substanță și relevante pentru cineva preocupat de dinamica spațiului cultural contemporan. Sunt oameni ai prezentului, care fac posibil timpul prezent, iar a avea parte de punctul lor de vedere, a lua cunoștință de viziunea lor transformatoare înseamnă ceva mai mult decât obiectivare, înseamnă cunoaștere direct de la sursă. Polemica de idei dinamizează discursurile și fațetează o realitate destul de complexă.
Una dintre cele mai pasionante lecturi de care am avut parte în ultimele luni, o carte pe care am citit-o dintr-o suflare și pe care o recomand celor interesați să înțeleagă că lumea din care fac parte este și cea a artiștilor contemporani, adesea ignorați, dar deloc de ignorat.
Cînd atitudinile devin normă. Curatorul contemporan și arta instituțională de Beti Žerovc
Editura: IDEA Design & Print
Colecţia: Expoziţii
Traducerea: Bertha Savu
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 220
ISBN: 978-606-8265-72-8
Cartea poate fi cumpărată de aici.
