Strada Zambila. Și prejudecățile noastre

Strada Zambila de Fanny Chartres este o carte pe care, probabil, nu aș fi citi-o, dacă nu mi-ar fi fost recomandată de Sofia, unul dintre consilierii mei de lectură.

Îmi amintesc că Sofiei (13 ani) i-a plăcut mult secvența în care este descrisă o școală încântătoare, un loc care inspiră și păstrează amintiri. Un loc poartă amprenta emoțiilor pe care le simțim acolo, iar școala este un astfel de spațiu fantasmatic – clădire veche, ziduri de mănăstire marcate frumos de trecerea timpului, grădina cu arbori seculari. Prin ochii de copil ai Ilincăi, zona este evaluată din punctul de vedere al ocaziilor de a fi fericit:

„Școala noastră se află între zidurile unei foste mănăstiri. De formă dreptunghiulară, are o grădină interioară înconjurată de numeroase galerii și de doi ștejari groși care ne înveselesc jocurile de-a v-ați ascunselea. Cât despre arcurile care despart școala primară de gimnaziu, sunt decorate cu minunate flori din ceramică în culori. Îmi place școala mea pentru că e frumoasă, dar mai ales pentru toate amintirile pe care le poartă pietrele acestea și arborii seculari. Într-o zi, când mă plictiseam la ora de mate, am crezut că văd pe fereastra clasei o călugăriță străbătând curtea în sutană…”. (p. 11)

Școala nu este însă desăvârșită până la capăt. Copiii sunt răutăcioși, râd unii de alții și, mai ales, îi ironizează pe cei ai căror părinți sunt „căpșunari”. Profesorii, la rândul lor, menajează sau nu sensibilitatea elevilor. Fără intenție, profesoara de română îi face elevei visătoare observația că n-ar fi în clasă, că ar fi la Paris. Dar la Paris sunt și plecați părinții fetei, ceea ce declanșează, pe fondul unei anxietăți deja instalate, o criză de plâns. Ilinca se află în pragul unei vârste noi, adolescența, și, căpătând profunzime și având maturitatea introvertirii, începe să perceapă zonele gri ale vieții. Într-o clasă cu mulți copii, pe care nu-i cunoști bine, o fetiță (aproape adolescentă) izbucnește în plâns, din pricina unei observații care atinge, neintenționat, un subiect vulnerabil.

La rândul ei, Zoe, sora mai mică a Ilincăi, face, când i se cere la clasă, o compunere despre fruncte și alege o… căpșună. Foarte încântată de tema ei, inocenta Zoe spune cui are ocazia ce minunată este căpșuna. Niște versuri care par absolut inofensive pot declanșa un dezastru, căci în toate clasele din toate școlile există copii care, preluând stereotipurile propriei familii, dezvoltă precoce sentimentul superiorității față de colegi, condescendența și dorința de a ironiza. Anticipând reacția batjocoritoare a clasei, învățătoarea rezolvă problema cu tact, citindu-i compunerea în gând și lăundând-o cu voce tare. Zoe e mulțumită și așa, deși abia așteaptă un prilej (are grijă doamna învățătoare ca acest moment să nu mai vină) să le citească și colegilor tema ei.

În clișee, cartea aceasta este povestea unor surori, una în clasa a VI-a, cealaltă în clasa a II-a, în camera cărora din raftul de cărți Micul prinț este povestea favorită. Fetele știu că părinții au plecat, pentru câteva luni, să muncească în Franța, ca să le facă lor viața mai bună. Surorile sunt în grija bunicilor. Aceasta este o primă poveste, la care se adaugă încă două: discriminarea etnică și orașul din fotografie, un proiect școlar care devine, în carte, motiv de documentare la fața locului – Bucureștiul contemporan:

„Dragă București,

Toate firele astea electrice care atârnă pe deasupra capetelor noastre îți vin tare bine. Unele dintre ele îți dau un aer boem fermecător și mă duc cu gândul la codițele inelate ale lui Louis de Funès în Aventurile rabinului Jacob, pe când altele alcătuiesc adevărate opere de artă care se întrepătrund pe stâlpii înalți pe care te sprijini. Și apoi bulinele astea roșii pe care le porți pe obrajii tăi mari te fac uman, o cuperoză care nu vrea să treacă, o adolescență întârziată care s-ar vindeca de îndatăp ce ai găsi remediul potrivit, fără efecte nedorite…”. (p. 39-40)

Copiii nu știu totul, deși își închipuie că știu, că stăpânesc situația. Comunicarea dintre oamenii maturi și adolescenți este dificilă. Bunicul spune ce are de spus din priviri. Bunica, retrasă într-o lume tăcută, fiindcă nu aude, comunică prin bilețele pe care le strecoară printre lucrurile nepoatei.

Aș spune că pe mine cartea m-a impresionat prin câteva adevăruri spuse tranșant, așa cum greu se rostesc în societatea românească.

„Șansă? Crezi sincer că e o șansă atunci când ești părăsit de propriii părinți? Crezi că e o șansă să fii crescut de o bunică surdă, un bunic care bate câmpii și opt pisici miadaneze? O crezi sincer? Asta e educația pe care visai să le-o dai copiilor tăi?

POC!

Ultima palmă de la mama datează de acum un an, când pe Zoe și pe mine ne apucase o criză de nervi în fața televizorului pentru că părinții refuzau să ne lase să ne uităm la Dirty Dancing, pe care îl considerau un film șocant pentru copii de șase și zece ani… Intensitatea palmei mi se pare ridicolă prin comparație cu cea de acum. Și nu vorbesc de forța ei fizică…”. (p. 62-63)

Strada Zambila de Fanny Chartres