A vorbi pe un ton grav despre această carte înseamnă a te îndepărta cu desăvârșire de spiritul ei; cu toate acestea chestiunea pe care o tratează depășește limitele simplului amuzament: ascensiunea teoriilor despre „glorioasa” noastră obârșie geto-dacă a căpătat amploarea cu care pot concura doar teoriile conspiraționiste, alături de care se bucură de același tip de „respect”: adeziunea încrâncenată a idioților și ironia blasfemică a celor care pricep măcar ceva în istorie. Problema e că cercul celor dintâi pare să se lărgească, în timp ce ultimii la atât se rezumă, la glume. Lucruri, de altfel, de înțeles, căci, în lipsa unor motive solide de mândrie pe care să le găsim în istorie, ne hrănim amorul propriu cu povești inventate, pe placul nostru, al românilor, indiferent de cât de caraghioase și lipsite de fundament sunt acestea. În același timp, de cealaltă parte, nu există altă reacție sănătoasă la afirmația că, de exemplu, limba dacilor este mai veche decât latina, ba chiar a dat naștere latinei!, decât râsul fățiș și în hohote. Situația pare fără ieșire: nu poți nici să iai în serios istoria inventată a unității și măreției noastre strămoșești, dar nici să o lași prea mult să se răspândească neînfrânată, pentru că nu rareori se întâmplă că râdem până când uităm de ce râdem, adică uităm care sunt, de fapt, contraargumentele ce fac atât de ridicolă teoria de care ne amuzăm.

Lingvistul Dan Alexe a găsit soluția acestei dileme scriind o carte care, cu ironie și umor, aduce totuși serioase contraargumente acestei infecții identitare, cu toate ramificațiile ei, care poate prelua numele titlului cărții: Dacopatia și alte rătăciri românești. Și trebuie să spun din start că ramificațile dacopatiei sunt mai adânci decât am vrea să credem, iar semințele ei nu-s pur și simplu aduse haotic de vând, ci sădite în mod organizat, instituționalizat, încă din școală. Recomand acest antidot mai ales elevilor silitori și responsabili, precum a fost subsemnata, ca să descopere ce tărâm fertil pentru dacopatie au cultivat la lecțiile de istorie. Am cam găsit motive și de autoironie, citind cartea, pe care altfel, dacă ești foarte sensibil, îți vine s-o rupi ferfeniță, atât de enervantă e. (Dar numai după ce o citești, că e și captivantă.) Și cum să nu te enervezi când ți se spune că geto-dacii nici măcar nu vorbeau o singură limbă, că nici măcar nu știm dacă ei înșiși își spuneau așa cum îi numeau grecii și romanii, că inscripțiile antice descoperite de arheologi sunt traduse judicios, ca să se potrivească cu mitologia noastră, și că Decebal nu s-a sinucis cu demnitate, pentru a nu fi capturat, ci a fost omorât de un simplu soldat, ba chiar a cerut cruțare? În sfârșit, când am mai aflat că Getica lui Iordanes ar fi trebuit să fie, de fapt, … Gotica, pentru că istoricul i-ar fi confundat pe goți cu geții, am avut același șoc ca în copilărie, când mi-am dat seama că Ursu, câinele nostru, pe care l-am găsit într-o bună dimineață lingând cu duioșie trei căței urâcioși, era, de fapt, Ursula.

Toate amăgirile noastre identitare sunt împrăștiate cu dezinvoltură, cu umor, dar mai ales cu argumente riguroase și temeinice, încât te gândești cu oroare că dacă mai apar vreo două-trei cărți din astea, s-ar putea să ne trezim cu un sâmbure de simț critic încolțind în mintea noastră, și când s-a mai pomenit una ca asta la români? Ne mai poate consola doar gândul că nu suntem singuri, căci:

„protocronismul e o boală lipicioasă a națiilor mici și incerte, unde un grup – sau mai multe grupuri – de oameni cu cultură șovăielnică și fără pregătire istorică sau lingvistică se coalizează pentru a inventa o măreție trecută, de dimensiuni cosmice, a neamului” (p.123).

Astfel, cecenii sunt convinși că etrusca și hitita au evoluat din cecenă, tot din cecenă sunt preluate învățăturile care stau la baza Bibliei și Coranului; slovenii se consideră un amestec de italieni și germani și n-ar fi deloc slavi; estonii ar putea să vrea să-ți demonstreze că etruscii, troienii, ba chiar și dacii erau… estoni, iar albanezii – că aceia erau, desigur, albanezi. Lista e lungă, numărându-i și pe bulgari, macedoneni, croați și să-i uităm pe mândrii georgieni care, din spusele protocroniștilor lor, sunt chiar întemeietorii Romei!

Toate aceste aberații se nasc dintr-un teribil complex de inferioritate, Dan Alexe acordându-i o atenție specială felului în care se manifestă acesta la români spre sfârșitul celei de-a șasea părți a cărții, unde-i dedică câteva capitole. Autorul aruncă, printre altele, o necruțătoare privire psiho-lingvistică asupra inocentei formule de politețe „Nu vă supărați…”, cu care românii abordează necunoscuții, formulă care, anticipând umil eșecul comunicațional, ar fi chiar expresia evidentă a complexului sus-numit și a neîncrederii în semeni. Enervantă carte, cum vă spuneam. Iar pentru un plus de autoironie provocată de lectură, ar fi bine să fii basarabean, ca mine, căci ăștia de-alde noi, pe lângă complexul  de inferioritate despre care vorbește Dan Alexe, al românilor față de străini, mai suferă și de complexul de inferioritate al românilor față de… ceilalți români. Astfel, recunosc cu umilință, că mai multe cuvinte pe care le explică autorul, indiferent de originea lor – latină, albaneză sau iraniană – nu sunt recunoscute de basarabeni ca fiind cuvinte românești. Am întrebat și colegii de lucru, și prietenii dacă știu ce e „ciufut” și „cherhana” și am aflat că cea mai populară ipoteză e cea spre care probabil aș fi înclinat și eu, dacă n-aș fi știut din carte: „ceva mâncare turcească, nu?”. Cu toate acestea, noi nu abordăm necunoscuții cu expresia anticipării eșecului comunicațional „Nu vă supărați…”, cu excepția cazului în care vrem să părem „mai români”, imitându-i pe frații de peste Prut, adică pentru a masca complexul de inferioritate față de frații noștri complexați. Tot în aceste cazuri rare folosim „mișto”, „nașpa” și „pe bune”, în schimb știm foarte bine că „zacuscă”  nu e un fel de mâncare, ci orice aperitiv. Bine, s-ar putea să spunem „chiperi” în loc de „piper”, în schimb nu există pericolul ca, din exces de corectitudine, să spunem „piloți” în loc de „chiloți”, cum spune autorul că ar mai păți frații noștri. Așadar, scurta paranteză pentru basarabeni pe care am făcut-o vrea să spună că, dacă nu suntem „îndeajuns de români” în exprimare, în același timp nu ne-am contaminat cu unele cuvinte-parazit uzuale peste Prut. Le-avem noi pe-ale noastre.

Mesajul autorului, fundamentat, de-a lungul cărții, pe două niveluri interconectate, istoric și lingvistic,… ba nu, pe trei – plus cel umoristic, căci unele prostii nu necesită explicații „evăr”, dar merită efortul de a râde cu poftă de ele, este rezumat, probabil, în următoarele rânduri:

„…tipologic, româna nu este astăzi altceva decât o limbă balcanicăal cărei vocabular de origine latină abia dacă-l depășește cantitativ pe cel al albanezei și a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei și a slavei macedo-bulgare” (p.153).

Caracterul balcanic nu doar al limbii, ci și a culturii noastre (cu carențe notabile, totuși, în privința organizațiilor mafiote și a tradițiilor de vendetta) este subiectul asupra căruia insistă Dan Alexe și pe care ni-l prezintă strălucit. Aflăm, așadar, despre apropiata înrudire a românei cu albaneza pe care, după ce am însușit câteva reguli descrise în carte, am impresia că deja o cunosc sau măcar aș putea să o citesc; despre mulțimea de cuvinte de origine iraniană, intrate mai ales prin intermediul turcei în română – multe dintre care le consideram neaoșe românești, precum cioban, dușman, rost – din care autorul alege o sută pentru a ne explica etimologia lor; precum și despre regulile de gramatică identice sau similare printre limbile balcanice, influențate atât de latină, cât și de slavonă și turcă. Deși scrisă cu ironie nimicitoare și cu mult umor, autorul nu este foarte optimist în ceea ce privește asumarea de către români a originii lor autentice și a influențelor care le-au format limba și cultura:

„Va fi nevoie de o schimbare de generații și de apariția unor istorici și lingviști care nu vor împărtăși nici unul din aceste complexe de inferioritate, care vor fi lisiți de susceptibilitate culturală și istorică, pentru a pune în evidență caracterul chintesențial balcanic al culturii și istoriei noastre. Care vor demonta, de asemeanea, minciunile și omisiunile voluntare ale istoriografiei și lingvisticii noastre tradiționale. Abia atunci ne vom elibera de complexe și vom redeveni balcanici așa cum era, în mod exuberant, Caragiale” (p.406).

Mi se pare că mai este un motiv pentru care ar trebui să ne izbăvim de toate aceste minciuni și mitologii: anume aderența la asemenea ideologii identitare, care subliniază caracterul ”unic” și nemaipomenit al unui popor, duce la apariția și reînnoirea pasiunilor naționaliste care, știm din istorie și vedem din ceea ce se întâmplă în prezent, că degenerează în conflicte sau constituie pretexte pentru a provoca conflicte. Așa cum spune și autorul, numai atunci când vom cunoaște istoria reală și ne vom împăca cu adevăratul nostru loc în lume, vom deveni mai puțin preocupați de aberații și vom începe, în cele din urmă, să ne construim un viitor, nu să ne alimentăm orgoliile dintr-un trecut inventat.

În ceea ce privește cartea, deci, cred că ați înțeles că nu am mai citit una așa de mișto evăr, pe bune, la modul serios! (Moarte lui ”deci”, ”ever”, ”pe bune” și lui ”la modul”, dar mai ales lui ”mișto”, care nu vine nicidecum de la germanul ”mit stock”, așa cum ne-ar plăcea să credem.)

Dacopatia și alte rătăciri românești de Dan Alexe

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 516

ISBN: 978-973-50-7225-4

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: