Cui îi plac vizuinile? – „Vizuina de Aur” de Cătălin Partenie

Colecția EGO.Proză a Editurii Polirom reușește să adune într-un singur loc experiențe literare dintre cele mai diverse, nu toate pe placul meu și nu toate povești literare de succes. Când spui EGO.Proză te gândești automat la un mix de experiențe, întâmplări personale și evenimente care fac parte din trecutul scriitorului, care l-au construit așa cum ni se arată el nouă acum. La toate acestea se adaugă stilul literar și experiența livrescă. Unii au mii de cărți citite la activ, alții cu mult mai puține; unii au experiențe de viață ziditoare, alții traumatizante. Ce au în comun cu toții este dorința de a povesti despre cum a fost. Evident că acest a fost devine unul extrem de personal, filtrat de suita de evenimente care s-au întâmplat de atunci încoace. A fost ni se arată fie prin prisma celui de atunci, participant activ la evenimente sau martor ocular valoros, fie prin prisma celui de acum, care se folosește de o memorie fidelă ca să nareze despre cele întâmplate. În ultimul caz este evident că avem de-a face cu o ierarhizare ad-hoc a evenimentelor, sunt povestite doar anumite fapte și trecute cu vederea altele. De aceea nu toate cărțile apărute în această colecție sunt pe placul tuturor; ce contează, dincolo de receptarea cititorului este, în fond, materialul care a stat la baza cărților – faptele și întâmplările care compun istoria recentă a noastră, a românilor. Iar trecutul, ca timp istoric, nu trebuie să placă. El trebuie studiat, astfel încât ororile să nu se repete și erorile umane să fie din ce în ce mai puține.

Ștefan era licean în 1989, unul tipic pentru anii ´80: rocker până în vârful unghiilor, dornic să studieze chitara și să cânte într-o formație, nu contează prea mult locul. Spun licean tipic, în ciuda faptului că mai toți liceeni acelor ani aveau cu totul alte așteptări de la viață: își doreau o meserie, adică un loc de muncă, familie și casă, nu neapărat în această ordine. Așa erau învățați de mici și așa li se spunea acasă tot timpul: munca este brățară de aur și familia celula de bază a societății. Că unii dintrei ei ajungeau să muncească pe șantierele patriei (șantierele tineretului utc-ist) sau că marea majoritate sfârșeau înghițiți de anonimat, nu știu cât mai contează pentru tinerii de astăzi, iar pentru scriitorii grăbiți să prindă în scris amintirile despre acei ani ei devin importanți doar în măsura în care ajută la crearea antitezei, a efectelor de contrast. Așa se face că aceștia, tinerii care intră în marea masă a populației muncitorești de dinainte de Revoluția din decembrie 1989 există, apar în carte doar în plan secund. Cititorului îi este clar că undeva, departe de bula lui Fane, există cei mulți, cu care el se intersectează întâmplător și niciodată în mod definitoriu. Pentru el nu contează decât întâlnirile cu Paul și oamenii din formație, cei care populează Peștera. Locul este înlocuit treptat cu Vizuina de Aur, adică loc-de-înfăptuit-vise, acolo unde aveau loc repetițiile cu Paul și unde muzica este regină. Pe această cale devine justificabilă suita de minciuni și experiențe prin care trece personajul principal. Nimic extraordinar pe fond, de fapt.

Ce salvează cartea de la eșec este distanțarea pe care și-o ia vocea vizavi de propriul trecut, una critică și care ajută la crearea unei viziuni de ansamblu asupra Vizuinii de Aur. Până la urmă, dacă întrebi pe toți cei care și-au trăit copilăria în comunism, afli că toți au avut copilării fericite și prea puțini dintre ei vor reuși să-și aducă aminte de întâmplări devastatoare. Toți au trăit în „vizuini”, hipeprotejați de părinți și bunici, astfel încât să nu resimtă lipsurile generate de un regim politic totalitar și aberant. Așa se poate explica și lipsa protestelor și a manifestațiilor, așa se explică și de ce un regim politic atât de opresiv a durat atât de mulți ani.

Pe de altă parte, cartea reflectă fidel inocența și stângăciile unui tânăr licean, care astăzi, pus în oglindă cu un licean al prezentului, pare de-a dreptul copil inocent. Din acest unghi de vedere, nu pare deloc o fericire să fii licean în anii grei ai comunismului și te apucă revolta doar citind despre sordidul ce pare să pătrundă în orice cotlon al vieții cotidiene. Toți oamenii din jurul lui Fane par prinși definitiv în malaxorul de visuri și niciunul dintre ei nu pare să privească în viitor, pentru că, se pare, niciunul nu se gândește la acesta.

Fiecare capitol în parte se încheie într-un mod neașteptat, un soi de concluzie care relansează acțiunea (oare?) și care lasă loc deschis reflecției. E o tehnică asemănătoare cu cea folosită de Socrate în dialogurile sale celebre și justificabilă dacă ne uităm la pregătirea scriitorului Cătălin Partenie. Nu știu cât de firești și necesare li se vor părea acestea cititorilor obișnuiți, celor care n-au citit și/sau n-au auzit în viața lor de Platon și filosofii greci. Și în aceste finaluri se află și justificarea titlului, inclusiv a majusculei cuvântului aur.

„- Mama ta ți-a zis să minți la examen?

– Mama a crescut într-un orfelinat. Are pielea tuciurie și ea zice că e țigancă, dar numai Dumnezeu știe dacă e sau nu. În fine, taică-meu e altă poveste. Trebuie să-l pregătesc. Când eram mic, îi plăceau strugurii albi și el îmi curăța boabele de strugure de coajă; zicea că le ia din aromă. N-am ce să fac. Doi ani o să-i repet întruna că logica nu e pentru toată lumea; și pe urmă o să pic examenul. O să fie greu pentru el să accepte că n-o să mai fiu profesor. Pentru el, meseria de profesor e foarte bună, mai ales dacă vrei să te căsătorești și să ai un copil. Când s-a însurat cu mama, era tânăr de tot.

– Și taică-meu era la fel, săracu´. Mereu îl mințeam, dar spre binele lui; mă rog, așa ziceam eu, că-i spre binele lui.

– Asta e, ce să fac dacă logica nu-i de mine?” (p. 26)

Închei cu o notă personală; mie Peștera lui Cătălin Partenie mi-a adus aminte de un local celebru în anii de dinainte de ´89, din Galați, care se afla la subsolul unei clădiri care n-avea decât parter. O clădire veche, construită pe o stradă unde pe vremuri erau doar prăvălii ale evreilor, păstrate foarte puține dintre ele ca atare, multe transformate în locuințe, altele lăsate în paragină până la dărâmare etc. În restaurantul cu pricina, intitulat cum altfel decât Peștera, am coborât o dată sau de două ori. Și țin minte doar întunericul. Unul adânc, care te învăluia încă de la intrare și care-ți dădea de înțeles că acolo nu intră decât anumite persoane. După ce te obișnuiai cu negrul cel mai negru îți dădeai seama că numele locului venea de la o decorație a pereților care aducea cu o peștere, de un kitsch înspăimântător, dar care nu-i împiedica pe mai marii partidului să se îmbete cu succes seară de seară.

Vizuina de Aur de Cătălin Partenie