Confesiune și autoficțiune în „Jurnalul unui geniu” de Salvador Dalí

Dalí își deschide jurnalul cu un prolog, în care setează precis motivația din spatele acestui demers confesiv:

„Această carte va dovedi că viața de fiecare zi a unui geniu, somnul lui, digestia, extazele, unghiile lui, gripele lui, sângele, viața și moartea lui sunt esențialmente diferite de ale celorlalți oameni”[1].

Abandonând orice urmă de modestie sau de autocizelare, pictorul își plasează atributul cu care se identifică cel mai des încă din primele rânduri. Acesta caută să demonstreze cât de tare se află în opoziție față de „lumea de rând” sau, mai degrabă, față de „restul lumii”, pentru că, în ceea ce-l privește, conștiința propriei genialități este dublată de convingerea unei existențe eminamente unice:

„Această carte unică este deci primul jurnal scris de un geniu. Și încă de unicul geniu care avut șansa unică de a se fi însurat cu geniala Gala – unica femeie mitică a zilelor noastre”[2].

De la un capăt la altul, prin consemnările sale, artistul și-a propus să etaleze un tip de existență care se sustrage în totalitate banalului și ordinarului, conferind programatic valențe ieșite din comun chiar și activităților mai comune. Încrederea lui în individualitatea radicală nu frizează doar existențele „de geniu”, între care se autoplasează, ci se extinde la nivelul întregii umanități. De altfel, Dalí începe jurnalul cu următorul motto:

„Între un om și altul sunt deosebiri mai mari decât între două animale din specii diferite”.

Monarhist convins, acesta se declară violent împotriva efectelor globalizării la nivel individual:

„De la Revoluția franceză încoace, se dezvoltă o păcătoasă tendință cretinizantă de a gândi individul global, de a considera că geniile sunt (dincolo de opera lor) ființe obișnuite, mai mult sau mai puțin asemănătoare în toate cele cu muritorii de rând. Ceea ce nu e adevărat. Și dacă e fals în cazul meu, care sunt, pentru epoca noastră, geniul cu cea mai vastă spiritualitate, un adevărat geniu modern, este cu atât mai puțin adevărat în cazul acelor genii care au întrupat culmile Renașterii, precum Rafael”[3].

Această referire la un geniu care nu coincide cu propria persoană este de-a dreptul excepțională, Dalí lăsând impresia, pe parcursul întregului jurnal, că ar fi aproape singurul exemplar uman care ar întruni în prezent caracteristicile necesare pentru a fi încadrat în această categorie binecuvântată de supraoameni (în afară de Gala, singura persoană în raport cu care Dalí își anulează total egoul, relația lor fiind marcată, cel puțin în percepția artistului, de un nivel de iubire, armonie și complementaritate demn de mitul androginului).

Paragraful cu care prologul se închide are rolul de a ne asigura de veridicitatea demersului:

„Acestea sunt motivele unice și minunate, dar nu mai puțin adevărate, pentru care ceea ce urmează, de la început și până la sfârșit (și fără vreo contribuție din partea mea), va fi genial în fiece moment și într-un fel ineluctabil, pentru simplul motiv că e vorba de Jurnalul fidel al credinciosului și umilului dumneavoastră servitor”[4].

Dalí se raportează încă din primele rânduri la un receptor bine conturat. El are conștiința faptului că jurnalul lui va fi citit, publicat, comercializat, și chiar vizează asta. Va relua această formulă de adresare către cititor, „credinciosul și umilul dumneavoastră servitor”, în repetate rânduri, fiind singura ocazie în care renunță la asumarea unei posturi de superioritate (exceptând, din nou, în relația cu soția lui, Gala). Totodată, autorul intuiește că cele consemnate vor fi greu de crezut ca atare, așa că ne asigură că nu contribuie în niciun fel la exagerarea relatărilor, la fabricarea lor, excepționalul propriei existențe nefiind nicidecum inserat programatic, ci înregistrat factual („fără vreo contribuție din partea mea”).

Jurnalul propriu-zis acoperă o perioadă de timp plasată între anii 1952 – 1963. Acesta constituie prilejul prin care-și face cunoscute, pe lângă exhibiționismul de zi cu zi, obsesiile, procesele de conștiință aberante, reacțiile colerice și imprevizibile în raport cu oamenii, dar și stadiile prin care-i trec demersurile creative, periodicele elogii la adresa soției lui, accesele de excentricitate în public – pe scurt, toate elementele care construiesc „dalinianul” (termen introdus în uz de către el însuși), un fel de nebunie voluntară, asumată conștient și fecundă.

Consemnările din 1952 se axează în mare parte pe relația artistului cu grupul suprarealiștilor, promițând de la început că va relata, „pe îndelete”, evenimentele care au dus la excluderea lui. Dalí a tratat cu mult entuziasm, în primă fază, afilierea cu această mișcare, în contrapondere cu scepticismul Galei („a fost prima care m-a avertizat că mă așteaptă același fel de contestări printre suprarealiști ca oriunde în altă parte”[5]). Unul dintre primele lucruri pe care aceștia l-au contestat la Dali a fost transpunerea picturală a obsesiei lui scatologice. Artistul, în schimb, n-ar fi fost dispus să renunțe la ea sub nicio formă, însă a reușit, de câteva ori, s-o insereze suficient de subtil încât să provoace mai puțin disconfort contestatarilor din grup, sau chiar să treacă neobservată. Salvador, în schimb, s-a simțit decepționat:

„uite că înainte chiar de a face parte din grupul lor, cu cea mai bună credință din lume, se și exercitau asupra mea constrângeri care semănau cu ale familiei mele”[6].

El nu consideră că ar fi greșit cu nimic, ci din contră, ar fi respectat cu sfințenie idealul grupării, constând în transcrierea spontană a gândului, fără niciun control din partea rațiunii, a esteticii sau a moralei. Dalí rămâne convins că a fost un ucenic atât de studios, încât a „devenit singurul «suprarealist integral»”. Concluzia? „Am fost expulzat din grup pentru că eram prea suprarealist”[7].

Un alt aspect pe care André Breton și restul nu l-au putut tolera au fost demersurile generate de obsesia pentru Hitler, pe care începuse s-o transpună în artă. Dalí s-a absolvit, afirmând în repetate rânduri că „vertijul” lui e absolut apolitic, însă lucrurile au fost duse mai departe, lucrări ajunseseră la ochii liderului nazist, despre care se zvonea că i-ar fi plăcut. Apoteoza a fost atinsă odată cu apariția Enigmei lui Hitler, pe care pictorul îl considera

„un tablou profetic al morții Führerului. M-am ales cu excomunicarea din partea naziștilor și cu laude din partea antinaziștilor, deși tabloul – ca de altfel toată opera mea, și asta o repet până la sfârșitul zilelor mele, – e lipsit de orice semnificație politică deliberată”.

În tot tumultul, suprarealiștii au convocat o serie de ședințe în care l-au acuzat pe Dalí de hitlerism („a fost o ședință extraordinară, dar, din păcate, am uitat majoritatea amănuntelor”[8]), excomunicându-l în cele din urmă. Chiar și după toate astea, peste câțiva ani, controversatul raport s-a reactualizat cel puțin o dată: în 1956, i-a fost cerut lui Dalí un volum scris de el cu autograf personal pentru Hitler, iar artistul s-a „semnat” trasând o cruce pe pagină și atât.

Relația lui Dalí cu Breton a fost fluctuantă. S-au plasat de multe ori în opoziție, pictorul l-a resimțit ca pe-o figură paternă pe care trebuia s-o conteste, fie și numai din principiu. Au fost episoade în care stabileau să se întâlnească, dar Dalí se eschivează pe ultima sută de metri, pentru că aude că Breton l-ar fi calomniat recent. La rândul lui, liderul grupului suprarealist a construit la un moment dat o anagramă pe baza numelui lui, reieșind un caustic „Avida Dollars”. Dar indiferent de punctul în care se aflau, Dalí a recunoscut că va rămâne mereu cu-n anumit nivel de respect față de André Breton.

Conform spuselor lui în consemnările din 1956, în fiecare an („e regulă!”[9]) vine câte un tânăr la el și îl întreabă care e cheia succesului.

„Ca să dobândiți un prestigiu tot mai mare și mai statornic în societate, e bine, mai ales dacă dispuneți de talent, să dați societății pe care o iubiți, cât sunteți tânăr, un șut zdravăn în fluierul piciorului drept. Apoi, fiți snob. Ca mine”[10].

Dalí își admite snobismul, chiar îl etalează, cugetând că i s-ar trage încă din copilărie, când dezvoltase prețuire pentru clasa superioară, întruchipată de una din vecinele lui. El admite că, mai ales în perioada suprarealistă, „snobismul era curată strategie”[11]. Se întâlnea cu grupul lui Breton, se ridica din când în când în mijlocul întrunirilor și se scuza că trebuie să ajungă la câte un dineu în oraș (de fiecare dată select, la care suprarealiștii nu erau invitați). Prezent la dineuri, își făcea ieșirea în același stil abrupt, afirmând că se grăbește să ajungă la întâlnirile exclusiviste ale grupului suprarealist (la care high-life-ul nu avea acces, din alte considerente).

„Mă duceam întotdeauna undeva unde ceilalți nu se puteau duce. Snobism înseamnă să te poți plasa mereu într-o poziție inaccesibilă celorlalți, ceea ce le dă un sentiment de inferioritate. Există întotdeauna o posibilitate de a fi complet stăpân pe situație, în toate relațiile interumane”[12].

Nu în ultimul rând, pe oriunde mergea, se asigura că este văzut, recurgând la gesturi excentrice, cum ar fi să ajungă la o conferință cu mașina plină de conopide, sau să insereze măcar un mic scandal prin care să atragă atenția.

În luna noiembrie a anului 1962, Salvador Dalí mărturisește că

„dintre toate plăcerile hiper-sibaritice ale vieții mele, cea mai vie și poate cea mai picantă (chiar fără «poate») este și va rămâne să stau la soare acoperit de muște. Astfel, aș putea zice:– Lăsați muștele să vină la mine!”[13].

Își varsă pe cap, la micul dejun, uleiul rămas în farfuria cu anșoa, începând să cugete la condiția muștelor de „zâne ale Mediteranei”. Dalí adaugă că aceste vietăți aveau obiceiul încă din Antichitate „să acopere fața iluștrilor mei predecesori, Socrate, Platon sau Homer”[14]. Observăm că artistul se înscrie singur într-o linie de succesiune cu aceștia, autocanonizându-se prin afiliere cu canonicii deja înscriși în istorie. Și nu e prima dată când recurge la respectiva strategie în discurs. Amintim consemnările lui din iulie, 1952, care pornesc de la obsesia pentru coarnele de rinocer:

„De când lumea și pământul, ne batem capul să surprindem forma și s-o reducem la volume geometrice elementare. Leonardo voia să construiască ouă, care, după Euclid, reprezintă forma perfectă. Ingres prefera sferele, iar Cézanne cuburile și cilindrii. Numai Dalí a găsit, grație meandrelor ipocriziei sale paroxiste, adevărul cel adevărat, care l-a făcut să fie obsedat numai și numai de rinoceri”[15].

Jurnalul unui geniu este o formă a reprezentării eului dalinian care lasă impresia unui sine pus în scenă ostentativ, exhibat fără cenzură. Împletirea dintre confesiune și autoficțiune este vădită aici. Cu toate acestea, însemnările dedicate anului 1961 sunt reduse la o notă de subsol:

„Registrul gros, ca de notariat, în care și-a însemnat Dalí gândurile din 1961 poartă scris – cu majuscule roșii – TOP SECRET. Vom ști totuși mai târziu ce gândea Dalí la Port Lligat și la New York. Însă deocamdată, să respectăm această discreție, care – de altfel – i se potrivește atât de puțin”[16].

Puși în fața unor pagini de jurnal în maniera celor expuse până acum, nu putem să nu ne întrebăm cum arată un Dalí pe care, pentru prima oară, artistul nu-l vrea expus spre atenția lumii.

Jurnalul unui geniu de Salvador Dalí