Ca într-un film alb-negru de Hayao Miyazaki – „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” de Yōko Ogawa

Pentru cineva familiarizat cu desenele animate ale lui Hayao Miyazaki, romanul scriitoarei Yōko Ogawa nu va fi (aproape) deloc surprinzător. Sau va fi ca un sacrificiu de Regină literară, pentru frumusețea Poveștii de Viață (posibilă).

Pe lângă frumusețea intrinsecă a realizării operei literare, va mai fi admirat curajul scriitoarei de a aborda… matematicitatea, sobrietatea, ariditatea (pentru jocul literelor și filologilor, aparentă a) jocului de șah!

Dintr-un alt punct de vedere, cum să apropii spiritul desenelor manga de… Poezia jocului de șah? Faptul că se vorbește cu morții („Bunicul nu era singurul care vorbea cu morții. Băiatul se simțea mai în largul lui conversând cu morții, decât cu viii. Nu este exclus ca buzele sale năpădite de păr, să fi fost, de la bun început, zămislite pentru comunicarea cu cei de pe lumea cealaltă.”, p.58), că sunt contacte cu spirite (oarecum ca în „Spirited away”, dar nedezvoltându-se imageria lumii paralele!), ceea ce pentru spiritualitatea niponă nu ar fi ceva chiar ieșit din comun, zen au ba, – nu intrăm acum în fenomenologia diferențelor dintre spirite și morți, sic! -, că „băiatul anonim” este un fel de Quasimodo aproape genial într-ale șahului, dar setat de către un fel de autism să nu poată juca decât ascunzându-se (sub masa de joc), sunt premise pentru un bildungsroman sui generis, întrerupt brusc, cu ceea ce un european probabil ar considera-o un fel de cruzime de samurai (sau de gheișă), dar când taifunul rupe creanga înflorită de prun sălbatic, contemplarea de după a florilor care își așteaptă sfârșiturile, ca un jucător de șah după o partidă frumoasă, dar care devine conștient că va pierde, deși ar mai fi, poate, o mică șansă, este cu totul altceva!

Scenografia aleasă de Yōko Ogawa are, pe lângă plasticitatea sugerată mai sus, și ceva din mizerabilismul suprarealist al lui Marcel Duchamp (amintit și el, printre alți jucători faimoși de șah, p.59; de acest talent al celui considerat de Breton cel mai inteligent om al secolului nu știam): bună parte din acțiune se desfășoară într-un subsol unde este o piscină dezafectată, amintind, nu-i așa, de celebra „Fântînă” a francezului, ca să nu mai spuneam de alte „decoruri”, precum azilul de bătrâni din ultima parte a cărții, prin arhitectura sa!!!

Politețea tipic japoneză nu ni-l prezintă pe băiat ca urât, deși sunt destule sugestii: la urma urmelor, poate chiar contează frumusețea interioară! De aici un accent care ne duce cu gândul și la „Frumoasa și Bestia” sau „Omul Elefant” al lui David Lynch, frumoasa fiind… Mira („mumie” în limba japoneză!), iar elefantul, după cum veți descoperi, veți vedea că este nu numai o prietenă-elefănțică imaginară a băiatului (care a existat cândva!), dar și piesa sa preferată, Nebunul, care, la început, când a fost inventat șahul, era re-prezentat de către un… elefant!

Dar băiatul nu este deloc o… bestie, nu se poate spune că are gesturi violente în viața sa destul de scurtă, Mira chiar fiind „construită” să te îndrăgostești de ea și în calitate de cititor, cu toată dualitatea sa, de ființă imaginară, dar și reală, iar băiatul se va îndrăgosti, în felul lui, iar iubirea lor, desigur, va fi, tot într-un fel aparte, imposibilă!

Ca în vremuri romantice (Poe are povestirea „Jucătorul de șah al lui Maelzel”, un „automat” misterios, inspirat de un caz real), băiatului i se va ivi în cale o mașinărie construită de către membrii unui club faimos de șah, prin finanțarea acestora, cu care va începe o simbioză aproape… fantastică, toate aspectele fantastice la care m-am referit până acum netrebuind să ne facă să credem că o carte „fantastică” este chiar… fantastică! Este un alt fel de realism, înrudit cu cel magic, chiar dacă finalul este aproape de o tragedie… veche (nu chiar de teatru No), regula numărul unu, provocarea destinului nefiind dusă până la capăt… Desigur, destinul se va… împlini, dar nu va fi înfruntat!

De altfel, zicala „Spune-mi ce fel de prieteni ai ca să-ți spun ce fel de om ești”, sic, se potrivește puștiului care învață șah într-un autobuz care se alătură autobuzelor celebre din diverse arte. Povestește băiatul Mirei: „…toți prietenii mei au rămas toată viața în același loc… unul a locuit într-un autobuz care nu mai funcționa. O prietenă a trăit pe un acoperiș și n-a coborât niciodată pe pământ… cealaltă (N.BH: Mira… spiritul) a rămas blocată între ziduri”, la întrebarea „de ce?”, înțelepciunea răspunzând:

„Probabil că n-au vrut, dar așa s-a întâmplat. Nici unul nu s-a zbătut. Nu s-a revoltat. Toți și-au acceptat soarta în tăcere, înțelegând că acela le era locul.

-Și cu tine s-a întâmplat același lucru?

Mira a dat cu piciorul unui morman de frunze veștede. Mirosul pământului jilav s-a ridicat în aer.

– Tot ce se poate, a răspuns el.” (p.136)

Și, în afara unei singure plecări, care este un fel de evadare, băiatul… a rămas unde îi era locul, adică în mijlocul Oceanului-Șah, înotând acolo cu piesa sa preferată, dar și cu spiritul unei pisici, chiar dacă fizic locuia în casa bunicilor, într-o casă veche, cu fratele său mai mic („…la capătul liniei de autobuz, într-un șir de case vechi de pe malul râului. Mama lor divorțase după ce avusese al doilea copil, apoi își luase odraslele și se întorsese la părinți, dar murise subit, în urmă cu doi ani, din cauza unei hemoragii celebrale.”,p.13), înotând cu spiritul sau amintirea unei pisici, iubirea bizară cu Mira, aprecierea sa la fel ca o iubire pentru Alehin, singurul poet dintre șahiști, adică care juca ca un poet, care transformase șahul chiar în Poezie; iar Locul îi mai era și la sediul Clubului de șah Pacific (varianta abisal), unde îi era „carapacea”, Păpușa-automat de șah, unde se strecura îngrămădindu-se, suferind câte patru ore pe noapte, dar cunoscând astfel adevărata Frumusețe…

Prietenii ciudate au mai fost, mai sunt în carte, în afara Maestrului de la care a învățat șah, cel care locuise în autobuz, elefănțica care murise, după ce trăise ani buni, pe acoperișul unui supermarket, pisoiul Pion al Maestrului, un rol important având bunicii, Domnișoara (un fel de Doamna Havisham, fără defectele acesteia), care avea și ea să îi marcheze destinul, Asistenta Șefă de la azil, porumbelul Mirei…

Bref, o carte scrisă în spiritul Frumuseții (Șahului), așa cum sesizase bine și Dimitrie Lupu, în „Gambit”, povestire de găsit în recent apărutul volum „Chocolat dansând”, șahul fiind viață, și, scria scriitorul român, „la jocul de şah rostul nu-i să câştigi, cum cred unii, ci să lupţi frumos, ca un cavaler subţire, cum spune Alejandro; și cei subţiri la minte şi la inimă iubesc frumuseţea mai mult decât izbânda într-o înfruntare! Nici vorbă să fie izbânda întâi! Nici vorbă! Frumuseţea e totul aici! Ba şi în lume tot ea-i prima, oriunde. Însă într-o înfruntare se vede cel mai bine. Şi frumuseţea cere timp şi numai spre a o deosebi de cele doar aparent frumoase, dar încă s-o gândeşti, să ţi-o închipui dreaptă, senină, de neatins altfel decât cu mintea şi cu inima, stând mândră între toate cele de parcă ar fi singura gândită de Dumnezeu, iar celelalte sunt doar resturi, ca gunoaiele şi molozul când îţi ridici o locuinţă luminoasă.

Frumuseţea ia multe chipuri pe lume, după toţi cei care caută frumosul…”

Și Maestrul care îl învață șah pe băiat făcuse cam aceleași descoperiri:

„…reușise să înțeleagă esența acestui joc. Cine vrea să găsească mijlocul cel mai bun să încolțească regele advers nu trebuie să se mărginească la frumusețea drumului care-l poartă spre victorie.

Abilitatea de a cîștiga o partidă era cu totul diferită de capacitatea de a percepe inflexiunile viorii, de a distinge zecile de nuanțe ale curcubeului, de a descifra tainele filosofiilor pe care nici un înțelept nu reușise să le transpună în cuvinte. Și bărbatul pe care tocmai îl întâlnise era înzestrat din plin cu această capacitate. Chiar dacă era pe cale să piardă partida, era genul de jucător care, spre deosebire de spectatorii care se îngrămădeau într-un colț al sălii de joc, se emoționa profund să afle o scânteie divină în fiecare mutare a adversarului.

Pentru el, bucuria supremă însemna să poată să împartă acea lumină subtilă cu adversarul, căci nu victoria era principalul său obiectiv, ci fericirea de a spune, odată cu tovarășul său de aventură într-ale șahului: Nu-i așa c-a fost o partidă sublimă?” (pp.33-34)

În aproape aceeași ordine de idei, apropo de măiestria lui Yōko Ogawa , se poate face o paralelă între Șah și Literatură (și chiar receptarea literaturii), între a juca șah și a scrie (și despre literatură, roadele scrierii):

„-Spune-mi, băiete, care-i motivul pentru care joci șah? Să explici în cuvinte fiecare mutare în parte? Să demonstrezi ceva? În cazul meu, nici una, nici alta. Bani? Un premiu?Un titlu? Ce-s toate acestea în universul șahului? Eu joc șah pentru că vreau să joc șah. Șahul îmi oferă infinit de multe. Iar tu ești cel mai îndreptățit să știi asta.

Secretarul și-a dres vocea și și-a trecut mâna prin părul în care se vedeau urmele pieptănului.” (p.147)

Secretarul, un personaj secundar, dar, iată, cu un rol pe măsura… șahului. Și această legătură între Șah și Literatură (poveste, „transcrierea”, trans-scrierea partidei!) este sesizată de bunica care vede prima ei partidă de șah chiar în noaptea morții ei, bucurându-se ca un copil, partida fiind între Domnișoară și băiatul îngrămădit în păpușa-așa-zis-automat: „- Băiatul nostru nu are nevoie de cuvinte. Vorbește cu ajutorul pieselor. Și ce poveste minunată spune!” (p.182) Deși ea nu înțelegea regulile, înțelege de ce copilul se născuse cu buzele lipite… Dar aceasta este una dintre subtilitățile cărții, la care trebuie meditat.

Dialogul care urmează aduce alte nuanțe, apropo de artele omenești, printre care și șahul, în diferite forme ale sale, de entertainment, cum este jocul cu oameni în loc de piese, într-unul dintre cele mai poetice fragmente, urmat de repararea costumelor:

„-Fiecare mutare este o lovitură mortală, a cărei forță trimite unde de șoc pe întreaga tablă de șah. Iată de ce piesele sfârșesc prin a se răni reciproc.

-Tot ce se poate, a răspuns el.

Siluetele pieselor de șah care se deplasau pe fundul bazinului, vălurindu-și poalele și foșnindu-și veșmintele, i-au apărut și i-au dispărut în spatele pleoapelor. Băiatul, surprins că fata intuise dintr-o simplă transcriere energia din fiecare mutare, era deopotrivă și mândru, și fericit.” (p.159)

Apropo de momentele de Poezie pură (frumusețe), spre final cei doi (Mira și băiatul) ajung să-și scrie scrisori de dragoste, altfel de trans-scriere, dar în care cuvintele erau înlocuite de mutări: e4; c5 ș.a.m.d. Erotismul extrem se va reduce, în ansamblu, la niște scene de masaj sau, dacă vreți, la gândirea la celălalt, în timpul unei plimbări sau când sunt despărțiți:

„Silueta fetei era scăldată într-o lumină slabă – strălucirea felinarelor, împletindu-se cu primele raze ale dimineții. Avea obrajii palizi, urechile fine, buzele catifelate, de parcă ar fi fost modelate de o mână nevăzută. S-a gândit că buzele lui nu erau decât niște falsuri grosolane, pe când cele ale Mirei aveau o asemenea grație, că-ți venea greu să crezi că-s reale. Ușor umezite, fără nicio cicatrice, fără niciun cusur…

Cum ar fi dacă i-ar atinge buzele ca atunci când muta o piesă? Or fi fost degerate după atâta timp de stat lipite de ziduri? Nu, cu siguranță că gura fetei nu-și pierduse moliciunea. Și totuși, buzele păreau mai vulnerabile în mâna lui decât pe chipul Mirei. A rămas nemișcat, cu buzele ei în căușul palmei, fără să știe ce să facă, ținându-le ridicate în aer ca pe o ofrandă adusă primelor sclipiri ale dimineții.” (p.137)

Între real și imaginar, băiatul contopea asistenta reală de la clubul de șah cu Mira, fetița dispărută între ziduri, ca un fel de fetiță cu chibrituri, Viața însăși cu Oceanul-primordial-al-șahului etern dintre viață și moarte, deoarece totul și toate, în artele omenești, înseamnă să reproducă, să păstreze Viața! Dacă se poate prin renunțare la ego, la orice strop de meschinărie…

Așadar, Literatura cu piesele albe, receptarea cu un negru pasiv-agresiv, critic sau nu, șahul putând fi sublim chiar și fără reguli, după cum rezultă dintr-o scenă antologică (pp.223-224)…

Mai pot fi, strict relativ la carte, reproduse multe citate referitoare la Frumusețe, Poezie, dar în final ne întoarcem la simbolul buzelor nedespărțite, în scena primei victorii a băiatului, după patru ani de ucenicie, în fața Maestrului:

„Se făcea că înota într-un ocean, pe acoperișul centrului comercial (nota BH: unde se împietenise cu spiritul elefănțicii Indira). Suprafața apei se zărea sus, mult deasupra capului său, iar fundul oceanului părea și el foarte departe. Deși apa era nemișcată și rece, nu-i era câtuși de puțin frică. Nu numai că nu se temea, dar trupul îi era perfect destins, imponderabil, fără urme de încordare. A, uite că m-am transformat în niște buze!, și-a zis el. Erau buzele dinainte ca doctorul să i le separe cu bisturiul, buzele lăsate de Dumnezeu, nedespărțite, îmbrățișându-se, contopindu-se întru perfecțiune, iar el se putea acum preumbla prin ocean în această formă. Nu era singur. Le avea alături pe Indira și pe Mira. Trompa Indirei se legăna în toate părțile, urechile îi fâlfâiau ca niște aripi, în timp ce înota în cercuri în jurul băiatului. Elefantul n-avea brățările de fier care-l îngreunau și era liber să-și miște în voie picioarele și să sară în sus, desprinzându-se de betonul acoperișului. Ai fi zis nu că înota, ci că se prinsese într-un dans al bucuriei. Mira intrase în bula de aer ieșită din gura motanului Pion și plutea, dusă de curenții marini stârniți de Indira. Avea același aer rezervat și timid, dar zâmbetul drăgălaș îi ieșea și mai mult în evidență de dincolo de peretele transparent al bulei de aer. Deși era mai mare ca fata și ca buzele băiatului, Indira a izbutit totuși să se strecoare în bula de aer, alături de Mira, iar acum puștiul o ținea pe vârful buzelor sale de nou-născut. Totul era foarte firesc și nici unuia nu i s-a părut ciudat sau nelalocul lui…” (pp.52-53)

Cam atât din acestă transcriere a jocului cititorului cu scriitorul, cu definiția transcrierii de la pagina 47, fără a mai spune nimic despre semnificația și frumusețea sacrificiului/ sacrificiilor înțelese sau nu, chiar de către personajul principal:

„Notarea unei partide de șah se numește transcriere. Dacă scrii cu atenție fiecare mutare, partida se poate reproduce după aceea de la cap la coadă. Să știi că nu numai rezultatul contează, ci fiecare element din joc: eleganța, suplețea, strălucirea, viclenia, măreția sau solemnitatea mutărilor. O transcriere trăiește mai mult decât un om – este o mărturie a jocului, dovada existenței acelei partide, chiar și după ce jucătorii nu mai sunt.”

De acum, ne putem întoarce la re-lectură, să găsim culmea singurătății, să înțelegem de ce băiatului i s-a spus micul Alehin, de ce a fost Alehin cu adevărat deosebit, să regăsim fragmentele în care buzele apar iar și iar, uneori „încremenite, neprihănite, anume croite pentru tăcere și seninătate.” (p.44)

Ca o scrisoare de capitulare care nu va mai fi deschisă vreodată.

Ca o carte pe care o închizi, o îmbrățișezi și zici îngerului:

Nu-i așa că a fost sublimă?

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica de Yōko Ogawa