De obicei străbatem drumul către moarte dinspre noi, plecând din noi. De la prima bătaie de inimă începem să facem pași pe acest drum, mai lung sau mai puțin lung, depinde de cât de înzestrați suntem (de natură, Dumnezeu sau cine vreți voi). Dar … câteodată destinul ne forțează să (re)facem acest drum invers, plecând dinspre celălalt înspre noi. Și se întâmplă ca pe la mijlocul traseului să ne oprim și să nu mai vrem să mergem mai departe. Dar parcă nu e după cum vrem noi! Parcă ne-am cam certa cu universul, cu Dumnezeu și tot restul lumii pentru că ni se întâmplă nouă.
Paul Kalanithi a fost înzestrat cu tot ceea ce trebuia pentru a avea succes, indiferent în ce domeniu ar fi ales să persevereze. Paradoxal, nu și-a dorit să ajungă medic din prima, abia după ce a terminat studiile de literatură engleză s-a gândit că medicina i-ar fi la îndemână. Pentru el ambele demersuri de cercetare îi erau aproape, din cel mai simplu motiv: omul era în centrul universurilor celor două căi. Și ajunge să facă performanță ca neurochirurg, înainte de 40 de ani intrând în posesia titlului de profesor. Că nu a mai reușit să-și exerseze și acest talent, e cu totul altceva.
Citind cartea, mulți ar spune că e vorba de un blestem: cum să ajungi să mori de o boală despre care știi foarte multe, dar pe care nu o poți învinge, orice ai face! Și, mai ales, de ce să moară tocmai el, cel tânăr, talentat și înzestrat cu toate calitățile nu unui bun medic, ci unui strălucit medic? Alții ar spune: fatalitate; orice-am face, tot murim și cu toții ajungem acolo de unde nu mai există întoarcere. Eu nu zic nici ca primii, nici ca ceilalți. Ci mă cuprinde înfiorarea când mă gândesc câtă durere a putut învinge omul acesta, doar pentru ca noi să nu ne pierdem SPERANȚA. Și cât a luptat el cu moartea, doar pentru a se și a ne convinge că VIAȚA este cea mai de preț valoare dată nouă și de care ne dezicem atât de ușor.
«Între pasiunile vitale și teoria științifică va exista întotdeauna o prăpastie. Niciun sistem de gândire nu poate conține întreaga experiență umană. Domeniul metafizicii rămâne ruda mai săracă a revelației. La urma urmei, acest aspect a fost dezbătut intens de Occam, și ateismul. Iar ateismul poate fi justificat numai pe baza acestor motive. Ateul tipic este comandantul lui Graham Greene din Puterea și gloria, al cărui ateism vine din revelația absenței lui Dumnezeu. Singurul ateism real trebuie să fie bazat pe o viziune care creează o lume întreagă. Cuvintele unuia dintre ateii mei preferați, câștigător al Premiului Nobel pentru Biologie, francezul Jacques Monod, reflectă cel mai bine acest aspect revelator: „Moștenirea antică este distrusă. În sfârșit, omul a aflat că este singur în imensitatea lipsită de sentimente a universului, din care el s-a ivit pur și simplu dintr-o întâmplare.”»
Luciditatea și pragmatismul, atât de specifice unui doctor pus să se lupte cu bolile altora devin acum uneltele lui Paul Kalanithi în lupta cu propriul destin. Că nu i-a fost ușor, e de la sine înțeles. Că nu i-a fost la îndemână tot timpul, se înțelege din cele scrise de Lucy, soția lui, cea care încheie propriu-zis cartea. Că ți se pare nefiresc de continuu tot parcursul destinului său de la aflarea veștii și până la trecerea în lumea de dincolo e cu totul altă poveste. Pentru că, dincolo de marketing, dincolo de literatură, dincolo de mărturie, se află OMUL și nu medicul Paul Kalanithi. Cel care a avut grijă să nu cosmetizeze prea mult suferința, dar nici să accentueze sordidul bolii și al suferinței. Uimit că trebuie să regândească boala, suferința și moartea din cu totul alte perspective decât cele cu care fusese învățat, Paul a învățat să dea deoparte tot ce era inutil și tot ceea ce ar fi putut să încetinească vindecarea. Dorințele de a fi cât mai aproape celor dragi și de a nu-și îndurera prea mult familia au fost cele după care s-a ghidat tot timpul. Cât de greu trebuie să-i fi fost să se pună în plan secund, doar din grijă față de cei dragi!
„Pierdut în ținutul pustiu și fără personalitate al propriei morți și negăsind niciun fel de stimulent în lumea studiilor științifice, a căilor moleculare intracelulare și în curbele nesfârșite ale statisticilor de supraviețuire, am început să citesc din nou literatură. Pavilionul canceroșilor de Soljenițîn, The Unfortunates de B.S. Johnson, Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, Mind and Cosmos de Thomas N/agel, Woolf, Kafka, Montaigne, Frost, Greville, memorii ale unor bolnavi de cancer. Oricine scrisese vreodată ceva despre moarte. Căutam un vocabular cu ajutorul căruia să înțeleg moartea, să găsesc o modalitate de a mă defini și de a privi spre viitor din nou. Privilegiul experienței directe mă îndepărtase de lucrările literare și academice. Totuși, simțeam că pentru a înțelege propriile experiențe, trebuie să le traduc din nou în limbaj. Hemingway a descris acest proces în termeni asemănători: să obții experiențe bogate, să te retragi ca să cugeți și să scrii despre ele. Aveam nevoie de cuvinte pentru a merge mai departe.”
Ultimele pagini, cele scrise de soția sa, par a fi scrise telegrafic; este evidentă dorința soției de a fi cât mai exactă în descrierea ultimelor clipe a lui Paul printre cei dragi lui; personal, îi înțeleg opțiunea, dorind să-i mulțumească (și) pe această cale lui Paul. Și, probabil, că n-a vrut ca cele scrise de ea să pară ca fiind o ingerință în mărturiile deja existente. O dovadă de iubire mai mare ca aceasta, cu greu mai putem găsi astăzi.
S-ar putea să vi se pară șocantă contemporaneitatea dramei! Paul a murit în 2015. Da, este una din dramele care s-au consumat lângă noi și despre care mulți dintre noi aproape că n-am știut nimic. Și câte astfel de drame nu se mai întâmplă…. E unul din semnalele de alarmă de care trebuie să ținem cont: suntem din ce în ce mai orbi, surzi și muți la cele ce li se întâmplă celor de lângă noi. Și n-ar trebui să fie deloc așa.
Citiți „Cu ultima suflare” ca și cum ați citi ultima dvs. carte. Recitiți-o ca și cum ar fi vorba despre cel mai apropiat om pe care îl cunoașteți. Povestiți apoi altora ca și cum v-ați reface viața. Și s-ar putea să fie deja vorba despre altă viață, una mai bună, infinit mai bună.
Editura: Nemira
Anul apariției: 2016
Traducerea: Monica Șerban
Nr. pagini: 192
ISBN: 978-606-758-654-1
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.
