Întrebați la cald despre cum le-a fost la noua „Întâlnire de la Tudor Vladimirescu” au răspuns foarte sincer: „Ne-a plăcut! Să mai invitați și alți oameni, nu numai scriitori!”. Ei poftim, și eu care mă gândeam că nu o să-i prea intereseze subiectele legate de muzică.
Radu Mihalache are șarmul lui, dovedit în timpul scurtei sale vizite la noi. Deși erau apatici, obosiți după o zi lungă de școală, cei din auditoriu au intrat în lumea muzicii după cum i-a ghidat Radu. Și chiar le-a făcut o mică demonstrație ad-hoc despre cât de puțin diferite sunt muzicile ascultate de ei, le-a explicat pe înțelesul lor de ce nu putem spune „muzici proaste/muzici bune”, cum e cu genurile și tilurile în muzică (pomeniți fiind inclusiv Paraziții, Pink Floyd, dar și Bach sau Monteverdi). Ilustrațiile muzicale au fost mai mult decât binevenite, și inspirat alese.
Radu Mihalache este un tânăr polivalent. Îl știu de ceva ani deja: redactor muzical la Radio România Muzical, compozitor al unor ilustrații muzicale excelente pentru piese de teatru dedicate celor mici, mai nou lector la Fundația Calea Victoriei. Toată această efervescență denotă un preaplin de talent și de … educație muzicală. O spun cu mâna pe inimă: chiar e educat, în sensul cel mai bun cu putință al termenului. Radu Mihalache e dovada vie a vechiului dicton „cu talent, dar fără muncă nu faci nimic” (evident că dictonul a fost răstălmăcit de mine ad-hoc). Aviz amatorilor de cariere în domeniul muzical: nu prea ai cum să reziști „pe piață” fără să mai adaugi la temelie și ceva muncă, ceva mai multă muncă.
Să revenim la „Întâlnirile de la Tudor Vladimirescu”: aproximativ 50 de elevi au fost fascinați de modul cum li se poate face educație muzicală; căci asta a fost, până la urmă, ora petrecută cu Radu Mihalache. Dacă și orele de curs s-ar face în acest mod, îmbinând în cel mai fericit mod elemente de istoria muzicii cu explicarea terminologiei specifice, dar mai ales cu pasajele muzicale ilustrative , am avea în mod cert o generație de elevi cu mult mai cultivați în domeniul muzical, mai receptivi la calitate și mai puțin permisivi cu improvizațiile ad-hoc. Și apropo de improvizație, s-a vorbit și despre „standardul” din jazz sau despre ce rol are improvizația în jazz (care, de fapt, nu e chiar o simplă improvizație).
Nu, nu au fost obosiți deloc elevii! Ba chiar au fost și întrebări din sală; la sfârșitul întâlnirii au fost elevi care au vrut să-l întrebe despre cum e cu o muzică sau formație muzicală etc. Ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că a petrece timp de calitate cu cineva presupune ceva experiență și cunoaștere. Nu poți captiva și menține treaz interesul unui public eclectic din toate punctele de vedere fără să ai fundamentul, adică cultura muzicală (și generală). Asta ar trebui să le dea de gândit celor care „predau educația muzicală” în școli.
Mulțumim, Radu Mihalache! Și te mai așteptăm la „Tudor Vladimirescu”.
