Cronică de carte: L’autre qu’on adorait de Catherine Cusset

În Franța, sezonul editorial de toamnă este cu atât mai așteptat cu cât înseamnă, pe lângă cele peste 500 de romane publicate, și decernarea prestigioaselor premii literare care fac deliciul pasionaților din domeniu. Anul acesta, pe 3 noiembrie, ca de-obicei la restaurantul Drouant, se va anunța câștigătorul Goncourt-ului, cea mai înaltă distincție a tărâmului literar din Hexagon. În urma celei de-a treia (și ultima) selecții premergătoare decernării premiului, jurizarea pastrează în cursă doar patru romane: Chanson Douce, al tinerei Leïla Slimani (Gallimard), Petit Pays, primul roman al lui Gaël Faye (Grasset), Cannibales, scris de cunoscutul Régis Jauffret (Seuil) și romanul de față, publicat, de asemenea, la Gallimard.

Catherine Cusset nu e străină de mediul editorial românesc, două dintre romanele sale fiind traduse la editura Leda: Le problème avec Jane (Problema lui Jane, 2008) și Un brillant avenir (Un viitor strălucit, 2010, când a și fost prezentă la lansarea cărții, la Gaudeamus). Iar această apropiere față de țara noastră are ecou și în scrierile sale infuzate de note autobiografice – protagonista din Un brillant avenir este româncă, iar parte din personajele ce traversează, fie doar și episodic, L’autre qu’on adorait vin tot de la noi.

Două sunt tendințele din care acest roman își extrage seva artistică: cea impusă, pe la mijlocul secolului trecut, de reprezentanții Noului Roman Francez, prin obiectivarea și egalizarea deplină a evenimentelor, prin descrierea pur constatativă a întâmplărilor și, mai ales, prin nararea la persoana a II-a și, ceva mai recent, acest elan care traversează mediul literar francez, cunoscut sub numele generic de autoficțiune, care presupune un simulacru cât mai fidel, o contopire cât mai izbutită a autorului cu eul care ia parte directă la acțiune, astfel încât să pară că ceea ce se relatează a fost cu adevărat trăit; iar rezultatele, așa diverse cum sunt, diferă calitativ, de la camuflarea aproape perfectă, teribil de înșelătoare, dezvoltată de Delphine de Vigan în romanul Rien ne s’oppose à la nuit și dusă la desăvârșire în D’après une histoire vraie, încoronat cu Prix Renaudot acum un an, până la încercări complet ratate ca Un amour impossible, semnat de Christine Angot, tradus și la Polirom. Dovada că, dincolo de, în definitiv, intenția de păcălire a cititorului (cât se poate de fundamentată, după mine), e nevoie și de acel ceva prin care povestea să sune adevărat, profund adevărat și experimentabil, vorbesc, adică, de trecerea de la autoficțiune la povestire la persoana I, mai exact la propria persoană.

Iar Catherine Cusset trece, prin acest roman, proba sincerității, fie ea camuflată sau nu. În fapt, acest tip de narațiune „onestă” nici nu era o miză în sine, ca la Delphine de Vigan, de exemplu, căci nu acolo arată cu degetul acțiunea, ci înspre Thomas, acest tu analizat chirurgical, prin simpla menționare, aparent – doar aparent – detașată, a evenimentelor care conduc la disoluția personajului, acea descente aux enfers despre care au vorbit editorii francezi. Am spus „aparent” pentru că, în esență, aici se află inovația romanului: în amestecarea acestor două moduri de a gândi literatura, care la o primă privire par ireconciliabile – distanțarea deplină impusă de narație („Tu avais promis de venir”), care obligă naratorul să descrie doar ceea ce vede sau ceea ce pune el cap la cap din diferite surse, peste care se suprapune această așa-numită autoficțiune, care face ca naratoarea să plonjeze direct în cursul acțiunii, în calitatea ei de fostă iubită a protagonistului. Se suprapun, deci, obiectivarea și fiorul vivifiant al (re)cunoașterii, al empatizării complete cu Thomas, din postura de parte integrantă a lumii sale: implicarea directă în această „poveste” a lui Thomas nu poate fi evitată tocmai din cauza simplului mers al evenimentelor. Iar relatarea, permanent oscilând între descriere separată de universul imaginat și imersiune palpabilă, prin afect și simțuri, în acțiune, conferă romanului un nou nivel al acelei „halucinante autenticități”.

Concret, Thomas, tânăr cu perspective promițătoare, părtaș al acelor vremuri de libertate și emancipare ale Parisului secolului XX, literat, âme sensible, deschis către nou, pleacă spre America, la universitatea Columbia, în căutarea unui nou început. Nu va mai părăsi mediul universitar. (În treacăt fie spus, Catherine Cusset s-a stabilit de 20 de ani în Statele Unite, a predat mai mult timp literatură la Universitatea Yale, fapt reflectat în descrierea amănunțită a acestui topos.) Motivele, de naturi variate, nu merită să fie dezvăluite într-o cronică. Cert e că, dintr-un soi de enfant prodige, dar care nu păcătuiește prin aplatizare spirituală, ci dimpotrivă, se face remarcat, e plăcut în relațiile sociale, e apreciat pentru spontaneitate, viața lui Thomas se va deșira ca un ghem, tocmai prin niște alegeri nepotrivite, niște ratări la mustață. Încă o dată, narațiunea se dovedește providențială, căci în această opțiune asumată rezidă și interdicția pentru parti-pris-uri, pentru sondare interioară de alt fel decât cea eminamente faptică. Viața lui Thomas ne este înfățișată drept ceea ce e o viață: un șir sinuos de evenimente care converg, conduc către un final. E nevoie de muncă din partea cititorului pentru a compara diferite momente, căci impersonalitatea înșelătoare ne apare, către sfârșit, cu atât mai dureroasă cu cât se combină cu indiferența – din partea celorlalte personaje – și cu neputința – din partea noastră. A se compara (traducere liberă personală): „Puțin contează presiunea pieței muncii, necesitatea de a-ți termina teza [de doctorat]și de a găsi un post. Simple formalități prin care va trebui să treci. Viața e în altă parte: în această camaraderie veselă și afectuoasă a băieților; în aceste momente de viață interioară furate timpului pe care Joyce le numește epifanii. Te vei instala cât mai puțin cu putință. Dincolo de orice, îți place condiția de turist și de prieten. Vei fi braconierul timpului, călătorul cu inima ușoară, aidoma unui balon, al lui Baudelaire, cel a cărui dorință are forma norilor”, cu, câteva pagini mai târziu: „În ziua interviului atât de așteptat, la care ai râvnit atât de mult, ești extrem de obosit. N-ai închis un ochi de câteva nopți din cauza guturaiului și a angoasei. […] În timp ce bați la ușa sălii de conferințe de la etajul opt, auzi râsete. Își bat joc de candidatul care te-a precedat? Degeaba cei doi bărbați și cele două femei care îți zâmbesc când intri își recapătă aerul de seriozitate, îi simți în continuare euforici. În momentul în care îi strângi mâna românului, un ciocan te lovește în moalele capului. Recunoști senzația de paralizie. Sudoarea îți umezește tâmplele. Faci ce poți. Nu strălucești. Fără să vrei, îi întrerupi în mai multe rânduri. Uiți să citezi din Eminescu.”

Romanul marchează o încercare curajoasă de a defini esența veritabilă a vieții. Tristețea ei. Neputința lectorului, neputința lui Thomas de a se opri din cădere, ca și cum ar fi oameni destinați suferinței, care, oricât ar încerca, nu pot scăpa propriului destin. Manipularea reușită de Catherine Cusset este formidabilă: personajele sale au concretețe, contextul este amplu dezvoltat prin numeroase referințe muzicale și cinematografice (căci, cu adevărat, romanul pare a avea substanță cinematografică), cufundarea în abisuri nu pare nicidecum forțată grație puterii detaliilor, viața lui Thomas pare cu atât mai autentică cu cât nimic nu iese din tiparul verosimilului, iar mesajul se adresează tuturor, tuturor acelora care nu vor sa accepte că dezastrul vieții îi depașește, tuturor idealiștilor, hedoniștilor și celor ce au căpătat, prin întâlniri și experiențe repetate, un savoir-vivre care, în naivitatea lor, cred că îi face intangibili. Viața e, de fapt, chiar acolo, în acele momente. Între acele rânduri. Un roman potrivit pentru Goncourt care, mai mult decât atât, sintetizează, într-o formă mai degrabă accesibilă, tendințele literare actuale ale Franței.

P.S. În urmă cu puțin timp (de la momentul scrierii acestui articol), Catherine Cusset a fost aleasă drept „Prix Goncourt – Le Choix Roumain” de către studenții români, pentru L’autre qu’on adorait.

Catherine Cusset – L’autre qu’on adorait